— Nu-ţi mai face sânge rău, Dmitri Feodorovici, îl linişti procurorul. La sfârşit o să-ţi citim tot ce-am scris şi o să modificăm frazele cu care s-ar întâmpla să nu fii de acord. Acum însă aş vrea să-ţi pun o mică întrebare şi te rog să observi că revin pentru a treia oară asupra acestui lucru: este adevărat că nimeni, dar absolut nimeni, n-a aflat din gura dumitale de existenţa banilor pe care zici că-i purtai cusuţi în chip de amuletă? Trebuie să-ţi mărturisesc că mi se pare ceva neverosimil.

— Nimeni, nimeni! Am spus doar că nimeni; înseamnă că n-aţi înţeles nimic din moment ce stăruiţi atâta! Lăsaţi-mă în pace!

— Treaba dumitale, până la urmă o să se lămurească şi asta, mai avem încă vreme, dar judecă şi dumneata: dispunem până acum de zeci de mărturii, după care dumneata însuţi ai fi răspândit zvonul, trîmbiţând în toate colţurile oraşului c-ai făcut praf aici, într-o singură noapte, la chef, trei mii de ruble – trei mii – mă-nţelegi, nu o mie şi cinci sute, cum afirmi dumneata! Chiar şi acum, adică ieri, când ai apărut din nou aici cu alţi bani, te-a auzit atâta lume spunând în gura mare c-ai venit tot cu trei mii de ruble în buzunar...

— Sunt convins că dispuneţi nu de zeci, ci de sute de mărturii, două-trei sute poate de mărturii de felul acesta; doua sute de oameni, ba poate chiar o mie cred c-au auzit! exclamă Mitea.

— Ei, vezi, vezi, toţi confirmă, toată lumea atestă acelaşi lucru. Nu crezi că înseamnă totuşi ceva cuvântul ăsta toţi?

— Asta nu dovedeşte nimic. Am minţit pur şi simplu şi, după mine, au început să mintă şi ceilalţi.

— Dar ce nevoie aveai „să minţi”, după cum zici dumneata?

— Dracu ştie! Poate din fanfaronadă... ca să se afle ce multe parale am cheltuit la beţie... Sau poate ca să uit de banii pe care i-am dosit... da, probabil că pentru asta... ci, drăcie... de câte ori m-aţi întrebat acelaşi lucru? Ce vreţi de la mine, am minţit şi basta! Am apucat să mint o dată şi după aceea n-am mai vrut să-mi iau vorba înapoi. De ce minte uneori omul?

— E greu de ştiut, Dmitri Feodorovici, de ce minte uneori omul, rosti sentenţios procurorul. Dar vrei să ne spui dacă amuleta aceea pe care o purtai la gât era mare?

— Nu.

— Cam cât de mare, aproximativ?

— Cât o hârtie de o sută îndoită.

— Poate c-ar fi mai bine să ne arăţi resturile. Cred că le ai la dumneata, nu?

— Ei, na-ţi-o... ce prostie... nu ştiu unde sunt.

— Dă-mi voie, unde şi când ai scos-o de la gât? După câte ştiu din declaraţia dumitale, n-ai mai trecut pe acasă.

— După ce-am plecat de la Fenia, în drum spre Perhotin, am smuls-o de la gât şi am scos banii.

— Pe întuneric?

— Ce nevoie aveam de lumină? Am tras o dată cu degetul şi s-a rupt.

— Fără foarfece, aşa, pe stradă?

— În piaţă mi se pare. Ce-mi trebuiau foarfece? Era o cârpa veche, s-a rupt imediat.

— Şi ce-ai făcut cu ea?

— Am aruncat-o.

— Unde?

— În piaţă, în piaţă, nu ţi-am spus?! Dracu mai ştie unde, undeva în piaţă! Dar ce nevoie ai de ea?

— Este extrem de important, Dmitri Feodorovici: este o probă materială în favoarea dumitale, de ce nu vrei să înţelegi atâta lucru? Cine te-a ajutat să coşi banii acum o lună?

— Nu m-a ajutat nimeni, singur i-am cusut.

— Ştii să coşi?

— Un soldat trebuie să ştie să coasă. Parcă-i mare filozofie?!

— De unde ai luat materialul, adică peticul acela în care ai cusut banii?

— Îţi baţi joc de mine?

— De loc, te rog să crezi că nu-mi arde de glumă, Dmitri Feodorovici.

— Nu mai ţin minte de unde, că de luat, trebuie să-l fi luat de undeva.

— Cum se poate să nu-ţi aminteşti atâta lucru?

— Zău dacă-mi aduc aminte, poate c-am rupt o rufa, ceva.

— Foarte interesant: probabil c-o să găsim acasă la dumneata obiectul acela. O cămaşă sau altceva, din care ai rupt o fâsie. Ce fel de pânză era: de bumbac sau de in?

— Dracu ştie ce-o fi fost! Stai... Mi se pare că n-am rupt nimic. Era percal... Dacă nu mă-nşel, am cusut banii într-o bonetă de a gazdei mele.

— Într-o bonetă de a gazdei dumitale?

— Da, i-am şterpelit o bonetă.

— Cum i-ai şterpelit-o?

— Aşa, parcă ţin minte că într-o zi am găsit o bonetă şi am luat-o, să am pe ce să-mi şterg pana de cerneala. Am luat-o fără să ştie, era o zdrenţă cu care nimeni n-avea ce face. Mai rămăseseră nişte petice la mine în odaie şi mi-au prins bine atunci, c-am avut în ce să cos banii... Aşa mi se pare. Dacă nu mă-nşel, i-am cusut într-o peticuţă dintr-astea. O vechitură de percal, spălată de o mie de ori.

— Îţi aminteşti precis?

— Precis, nu. Aşa mi se pare. Dă-o dracului!

— În cazul acesta poate că gazda dumitale şi-o aduce aminte, măcar dânsa, dacă i-a dispărut vreo boneta.

— Aş, nici n-a băgat în seamă. Dacă-ţi spun că era o vechitură, nu făcea nici doi bani.

— Dar acul, aţa, de unde le-ai luat?

— Gata, nu mai spun nimic, am tăcut! Mi-ajunge! Îşi ieşi din răbdări Mitea.

— Pare foarte curios c-ai uitat cu desăvârşire unde anume, în care loc din piaţă, ai aruncat amuleta.

— Puneţi atunci să măture toată piaţa mâine, poate c-aşa o s-o găsiţi, rânji Mitea. Ajunge, domnilor, ajunge! se rugă el chinuit. Îmi dau seama că nu mă credeţi! Nu credeţi nici un cuvânt din tot ce v-am destăinuit! Greşeala e a mea, nu a domniilor-voastre, din capul locului n-ar fi trebuit să spun nimic. Pentru ce, pentru ce, Doamne-Dumnezeule, m-am înjosit mărturisindu-vă taina mea? Râdeţi de mine, citesc în ochii dumneavoastră că vă bateţi joc. Numai dumneata, domnule procuror, m-ai făcut să mă cobor aici! Ai de ce să fii mândru, într-adevăr, n-ai decât să-ţi ridici singur osanale... Să v-ajungă blestemul meu, călăilor!

Îşi lăsă capul în jos şi-şi îngropa faţa-n palme.

Procurorul şi judecătorul tăcură şi unul, şi altul o clipă; mai