mă muncea gândul ăsta blestemat că mi-am smuls de la gât banii şi i-am risipit ca un hoţ sadea, aşa că am ajuns acum într-adevăr un hoţ! O, domnilor, vă spun din nou cu toată suferinţa inimii mele: multe lucruri mi-a fost dat să învăţ în noaptea asta! Am învăţat că e cu neputinţa nu numai să trăieşti ca un ticălos, dar nici chiar să mori nu poţi când ştii cât eşti de ticălos... Nu, domnilor, trebuie să mori cinstit!

Mitea era palid. Avea o expresie chinuită pe figură şi părea sleit de puteri, deşi în acelaşi timp era extrem de agitat.

— Încep să te înţeleg, Dmitri Feodorovici, rosti procurorul cu o voce tărăgănată, în care se simţea o undă de compasiune şi bunăvoinţă, dar tot ce spui mi se pare mai curând rezultatul tensiunii nervoase în care te afli... ai nervii zdruncinaţi, aici cred că este explicaţia. Dar îmi dai voie să te întreb, pentru ce în decurs de aproape o lună nu te-ai dus să restitui persoanei respective o mie cinci sute de ruble ca să scapi odată de obsesia asta? Pentru ce n-ai căutat să ai o explicaţie cu dânsa, de ce, având în vedere impasul în care te găseai, aşa cum ne-ai spus chiar dumneata, de ce, zic, n-ai încercat o altă soluţie care în mod firesc trebuia să-ţi fi venit în minte, adică să-i fi mărturisit cinstit greşelile şi să-i fi cerut după aceea suma de care aveai nevoie pentru plecare? Cu siguranţă că dânsa, cu neprecupeţita sa generozitate, văzând zbuciumul dumitale, nu te-ar fi refuzat în nici un caz, mai ales dacă i-ai fi dat o creanţă, ceva la mână, sau şi mai bine garanţia pe care zici c-ai oferit-o negustorului Samsonov şi mai apoi doamnei Hohlakova. Fiindcă – nu-i aşa – convingerea dumitale e ca această garanţie rămâne mai departe în picioare?

Mitea se aprinse deodată la faţă.

— Chiar atât de nemernic mă socoteşti? Cred că nu vorbeşti serios! rosti el indignat, privindu-l ţintă pe procuror, ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor.

— Te asigur c-am vorbit cât se poate de serios... de ce te îndoieşti?... se miră la rândul său procurorul.

— O, ar fi însemnat să fac cea mai mare blestemăţie! Nu vă daţi seama, domnilor, că mă chinuiţi? Bine, am să vă spun tot, am să dau în vileag toată murdăria ce zace în sufletul meu, ca să vedeţi şi dumneavoastră şi să vă minunaţi, constatând cu ruşine în ce hal ajung să se ticăloşească simţămintele omeneşti! Află, domnule procuror, că şi eu m-am gândit la soluţia asta de care mi-ai pomenit adineauri. Da, domnilor, în blestemata asta de lună mi-a trecut şi mie prin cap la un moment dat acelaşi lucru, eram aproape hotărât să mă duc la Katia! Ca să vedeţi cât de mârşav am putut să fiu! Dar cum puteam să mă duc la ea, să-i spun de la obraz c-am înşelat-o, ba mai mult chiar, să-i cer şi bani? Pentru ca s-o pot înşela până la capăt, să-i pretind ei să suporte toate cheltuielile prilejuite de infidelitatea mea, să cer bani de la ea, de la Katia, ca după aceea să plec în lume cu cealaltă, cu rivala ei, cu femeia care o urăşte şi care a jignit-o atît de cumplit! Numai un om nebun s-ar putea gândi la una ca asta, domnule procuror!

— Sper că n-am înnebunit încă, dar m-am antrenat în discuţie şi, înfierbântat cum eram, ce-i drept, nu m-am gândit la eventualitatea asta... la gelozia asta feminină... dacă, după cum spui dumneata, poate fi într-adevăr vorba de gelozie... da, fireşte, s-ar putea să fie aşa ceva, încheia procurorul zâmbind.

— Prea era puturoasă combinaţia asta, ar fi mirosit urât de tot, era mârşăvie atât de cumplită, răcni Mitea, încât nici nu mai ştiu ce să spun! Ei, aflaţi, domnilor, c-ar fi fost în stare să-mi dea banii ăştia şi chiar mi i-ar fi dat, cu siguranţă că mi i-ar fi dat din răzbunare, ca să simtă voluptatea răzbunării. Mi-ar fi dat pentru că mă dispreţuieşte, pentru că are totuşi ceva diabolic în ea şi pentru că atunci când o încinge mânia nu mai cunoaşte nici o măsură! Iar eu i-aş fi primit, o, da, i-aş fi luat şi atunci toată viaţa... o, Dumnezeule! Vă rog să mă iertaţi, domnilor, că strig aşa în gura mare, dar trebuie să vă spun că şi eu m-am gândit la soluţia asta şi încă destul de recent, alaltăieri noapte chiar, în timp ce-l dădăceam pe Copoiu, şi până şi ieri, da, până şi ieri, mi-aduc perfect de bine aminte, toată ziua de ieri m-a urmărit această idee şi, poate, dacă n-ar fi survenit povestea aceea...

— Care poveste? întrebă Nikolai Parfenovici curios, dar Mitea nu-l auzi.

— V-am făcut o mărturisire cutremurătoare, rosti el în încheiere, mohorât. Vă rog s-o apreciaţi, domnilor. Ba nu, e încă prea puţin, aş vrea să vă daţi seama de ceea ce valorează ea, altminteri, dacă nici această mărturisire n-a fost în stare să vă zguduie, înseamnă că nu aveţi nici un dram de stimă pentru mine, v-o spun deschis. Mor de ruşine când mă gândesc c-am putut să-mi deschid sufletul pe deplin în faţa unor oameni ca dumneavoastră! O, mai bine mă împuşc! Dar văd, văd bine că nu mă credeţi! Cum, vreţi să scrieţi şi asta?! strigă el îngrozit.

— Evident, răspunse mirat Nikolai Parfenovici, o să consemnăm tot ce-ai spus acum. Vrem să menţionăm că până în ultima clipă ai avut intenţia să te duci la doamna Verhovţeva să-i ceri suma asta... Te asigur, Dmitri Feodorovici, că este o declaraţie foarte importantă şi că tot ce ne-ai mărturisit în legătură cu banii poate atârna greu în balanţă şi e în interesul dumitale, da, în interesul dumitale...

Mitea dădu din mâini disperat.

— Fie-vă milă, domnilor! Măcar atâta lucru să nu scrieţi, e prea umilitor! Mi-am sfâşiat inima în două şi dumneavoastră aţi profitat de ocazie să scormoniţi în carne vie... biata mea inima sfârtecată... O, Doamne! şi, cuprins de deznădejde, îşi ascunse faţa în