— Să zicem că ar fi o mică deosebire la mijloc, rosti cu un surâs glacial procurorul. E curios, totuşi, că această deosebire dumitale ţi se pare atât de monstruoasă.

— Da, mi se pare monstruoasă! Oricine poate să fie ticălos; la drept vorbind, suntem cu toţii mai mult sau mai puţin ticăloşi; dar ca să poţi săvârşi o hoţie trebuie să fii într-adevăr un ticălos fără pereche! Eu, ce să vă spun, nu mă pricep la subtilităţi... Ştiu doar un singur lucru cu preţ; un hoţ e mai abject decât un ticălos. Acum ascultaţi mai departe: banii aceştia i-am purtat o lună întreagă la gât, nu depindea decât de mine ca să mă decid într-una din zile să-i duc înapoi şi să pun astfel capăt odată ticăloşiei. Numai că n-am fost în stare să mă decid. Zi de zi încercam să iau, în sfârşit, o hotărâre şi-mi dădeam ghes: „Ce faci, nemernicule, hotărăşte-te într-un fel, ce aştepţi?” Şi totuşi, o lună întreagă n-am putut să iau această hotărâre! Ei, ce credeţi, e frumos din partea mea? Spuneţi!

— Să zicem că nu-i prea frumos, măcar atâta lucru pot să înţeleg şi eu. Dar nu despre asta e vorba, răspunse procurorul tot atât de reţinut. De altfel, cred c-ar fi mai bine sa nu mai despici firu-n patru, renunţând la asemenea subtilităţi, şi să revii la obiect. Adevărul este că, până în momentul de faţă, încă n-ai binevoit să ne explici, deşi te-am întrebat în repetate rânduri, pentru ce ai împărţit din capul locului suma ce ţi s-a încredinţat, adică, mai clar, de ce ai cheltuit numai jumătate din ea la petrecere şi ai păstrat restul? Pentru ce ai ascuns aceşti bani, ce urmăreai să faci cu ei? Insist asupra acestei chestiuni, Dmitri Feodorovici!

— Aşa e, da, ai dreptate! exclamă Mitea, lovindu-se peste frunte. Iertaţi-mă, vă ţin aşa ca pe ghimpi de atâta timp, în loc să vă explic esenţialul; cu siguranţă că atunci aţi fi înţeles de mult, pentru că infamia constă tocmai în scopul pe care-l urmăream! Să vedeţi: răposatul pusese ochii pe Agrafena Alexandrovna şi se ţinea de capul ei, iar eu mă perpeleam de gelozie, crezând că dânsa stă în cumpănă, ne-ştiind pe care din doi să aleagă, pe mine ori pe el. Şi în acelaşi timp mă frământa un gând: ce mă fac dacă dânsa se va decide, în sfârşit, să nu mă mai poarte într-una cu vorba şi-mi va spune într-o bună zi: „Pe tine, numai pe tine te iubesc, nu pe el, ia-mă şi du-mă la capătul pământului”. Şi eu, care n-aveam la sufletul meu decât două băncuţe de douăzeci de copeici! Cum să plec cu ea, cu ce s-o duc, ce să fac? Simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare! Pe vremea aceea n-o cunoşteam încă prea bine şi nu înţelegeam ce se petrecea în sufletul ei; credeam că-i ahtiată după bani şi mi-era teamă ca n-0 să-mi ierte niciodată sărăcia. Şi atunci, ce vă închipuiţi c-am făcut? Am pus deoparte, ca un şarlatan, o mie cinci sute de ruble, adică jumătate din suma ce-mi fusese dată în primire, şi premeditat, cu sânge rece, am cusut banii într-un petic de pânză, înainte de zaiafet. Iar cu ce mi-a mai rămas am plecat să chefuiesc. Ce ticăloşie! Acum aţi înţeles?

Procurorul şi judecătorul de instrucţie izbucniră în râs.

— Dimpotrivă, eu cred c-ai procedat foarte înţelept, ba chiar ai avut o ţinută morală. Ai ştiut să fii cumpătat, n-ai azvârlit toţi banii pe gârlă! chicoti Nikolai Parfenovici. Ce ţi se pare atât de îngrozitor?

— Dar nu vă daţi seama că erau bani de furat?! Doamne-Dumnezeule... mă înspăimântaţi! Cum puteţi fi atât de neînţelegători?! Tot timpul cât am simţit în sân banii ăştia mi-am repetat într-una: „Eşti un hoţ, eşti un hoţ!” Din pricina lor luna asta din urmă m-am purtat ca un descreierat, din pricina lor am sărit la bătaie în cârciumă şi l-am burduşit atât de rău pe tata, toate le-am făcut numai pentru că mă ştiam vinovat de hoţie! Nici măcar fratelui meu, Aleoşa, n-am îndrăznit, n-am fost în stare să-i mărturisesc potlogăria asta cu banii. Prea cumplită mi se părea mişelia mea şi prea murdară! Dar, în acelaşi timp, nu era zi şi nu era ceas în care să nu-mi spun: „Dmitri Feodorovici, poate că nu eşti totuşi un hoţ! încă nu. De ce? Pentru că mâine poţi foarte bine să te duci la Katia şi să-i dai banii înapoi”. Abia aseară, când am plecat de la Fenia, în drum spre Perhotin, m-am hotărât să-mi smulg de la gât amuleta, lucru pe care până în momentul acela nu mă încumetasem să-l fac. Abia atuncis când am smuls-o, am devenit categoric un hoţ, un pungaş veritabil, un om stigmatizat pentru toată viaţa De ce? Pentru că o dată cu amuleta mi-am spulberat iluzia că am să mă duc într-o bună zi la Katia şi-am să-i spun: „Sunt un ticălos, recunosc, nicidecum însă un hoţ!” Aţi priceput acum, da, aţi priceput?

— Şi de ce tocmai ieri te-ai hotărât s-o faci? îl întrerupse Nikolai Parfenovici.

— De ce? Ce întrebare ridicolă! Pentru că mă condamnasem singur la moarte, ştiam că-n zorii zilei, la orele cinci dimineaţa, am să mor. Mă gândeam că-i acelaşi lucru să mori ca un om cinstit sau ca un ticălos. Şi abia atunci mi-am dat seama că nu-i totuna! Mă credeţi, domnilor? Toată noaptea am stat ca pe jeratic, m-am chinuit îngrozitor, dar nu pentru că aş fi scurtat zilele bătrânei noastre slugi şi nici pentru că ştiam ce mă paşte după asta, şi c-o să iau, de buna seamă, drumul Siberiei, şi tocmai când? în clipa în care dragostea ce mă mistuia îşi aflase, în sfârşit, răsplata şi cerul îşi deschidea porţile în faţa mea! O, nici vorba că şi asta mă frământa, dar nu peste fire, în orice caz nu atât de cumplit cum