— N-am vorbit cu nimeni.

— Ciudat. Cu nimeni chiar, cu nimeni?

— Nimeni, absolut nimeni.

— Dar de ce? Nu înţeleg ce te-a făcut să învălui într-un mister atât de adânc lucrul ăsta! Ca să mă exprim mai clar: acum, că te-ai îndurat să dai în vileag în sfârşit taina dumitale „infamantă”, cum o socoteşti dumneata, deşi pot să-ţi spun că, de fapt – bineînţeles, relativ vorbind – nu este cine ştie ce grozăvie. Cel puţin după părerea mea, faptul că ţi-ai însuşit aceste trei mii de ruble, deşi nu-ţi aparţineau, dar pe care cu siguranţă le-ai fi restituit până la urmă, nu reprezintă decât o faptă nesocotită, în orice caz nu o „infamie” atât de mare cum pretinzi dumneata, mai ales ţinând seama de caracterul dumitale... Cel mult poate fi vorba de o extravaganţă, o faptă peste măsură de nesăbuită, dar numai atât, nesăbuită, nu infamantă... Ţi-o spun pentru că e atâta lume care cunoaşte povestea celor trei mii de ruble sustrase doamnei Verhovţeva. În ultima lună, cel puţin, banii ăştia au prilejuit o mulţime de supoziţii şi de comentarii, aşa încât chiar dacă nu ne-ai fi mărturisit nimic, noi eram la curent, în orice caz, am mai auzit zvonul ăsta... şi cred ca şi Mihail Makarovici; de altfel, nu mai este un simplu zvon, ci un cancan pe care acum îl foarfecă tot oraşul. Şi apoi, există indicii că dumneata însuţi, dacă nu mă înşel, ai încredinţat totuşi cuiva taina asta, adică i-ai mărturisit că deţineai aceşti bani de la doamna Verhovţeva... Tocmai de aceea mă miră foarte mult că le atribui o importanţă exagerată şi că până în ultima clipă ai făcut un mister atât de grozav din cele o mie cinci sute de ruble pe care, după cum afirmi, le-ai pus deoparte. Da, ai urzit în jurul lor un secret care în imaginaţia dumitale a luat proporţii pur şi simplu înspăimântătoare... Este de necrezut c-ai fost în stare să te chinui atâta din pricina lui... adineauri chiar ai declarat că mai degrabă ai înfunda ocna decât să-l destăinuieşti...

Procurorul tăcu în sfârşit. Se înfierbântase vorbind şi spusese tot ce avea pe suflet, fără a mai căuta să-şi ascundă nemulţumirea, mai mult încă, necazul ce-l stăpânea, fără să mai ţină seama chiar de exigenţele retorice, alcătuind un discurs cam dezlânat, aproape incoerent...

— Dar nu pentru că mi-ar fi fost ruşine de cele o mie cinci sute de ruble, nu asta mă chinuia pe mine, infamia cea mare este că am reţinut banii ăştia din suma de trei mii de ruble, rosti răspicat Mitea.

Procurorul râse ironic.

— Dar nu ştiu ce găseşti aici atât de infamant, îi replică el enervat. De ce ţi se pare atât de odios faptul că ai separat o parte din bani de ceilalţi sau, dacă vrei, de ce crezi c-ai făcut un lucru atât de condamnabil împărţind suma în două? E mult mai grav faptul că ţi-ai însuşit cele trei mii de ruble decât modul cum ai înţeles să dispui de bani. Apropo, vrei să ne spui pentru ce ai îmjumătăţit aşa suma? În ce scop ai făcut treaba asta? Ce urmăreai? N-ai putea să ne explici şi nouă?

— O, Doamne, tocmai scopul interesează în cazul de faţă, aici e punctul nevralgic! exclamă Mitea. Am păstrat banii ăştia – o mie cinci sute de ruble – de păcătos ce sunt, am făcut adică treaba asta dintr-un calcul odios, un calcul care în cazul de faţă e pur şi simplu o infamie... şi această infamie a ţinut o lună de zile!

— Nu înţeleg.

— Mă mir. Să vă explic atunci, poate că într-adevăr nu e destul de clar. Vă rog să urmăriţi cu atenţie argumentaţia: sa zicem, aşadar, că mi-am însuşit cele trei mii ce mi-au fost încredinţate ca unui om de onoare şi, cu banii în buzunar, fac un chef monstru, cheltuindu-i pe toţi într-o singură noapte şi că, a doua zi dimineaţa, mă prezint la persoana care mi i-a dat în mână şi-i spun: „Iarta-mă, Katia, sunt un netrebnic, ţi-am prăpădit toţi banii la beţie”, Spuneţi-mi, vă rog, e frumos, e bine ce-am făcut? Nu, nu e bine de loc, dimpotrivă, e o treabă murdară, necinstită, m-am purtat ca o bestie, ca un detracat incapabil să-şi ţină pornirile în frâu, nu-i aşa? Totuşi, nu sunt hoţ! Am sau nu dreptate? Nu sunt hoţ sadea! Sunteţi de acord că nu sunt un hoţ? Am păpat banii, ce-i drept, i-am cheltuit pe toţi la petrecere, dar nu i-am furat. Iată acum o nouă variantă şi mai avantajoasă pentru mine. Vă rog să mă urmăriţi, altminteri îmi pierd şirul – mi se învârte capul – deci, a doua variantă: am făcut tot aşa un bairam, care m-a costat însă mai puţin n-am risipit decât o mie cinci sute de ruble, adică numai jumătate din bani. A doua zi mă duc imediat la dânsa cu ce mi-a mai rămas. „Katia, îi spun eu, ţi-am adus o mie cinci sute de ruble, e tot ce mai am, sunt un nemernic, un descreierat. Banii ceilalţi i-am topit, i-am lăsat pe toţi la cârciumă, dacă şi ăştia rămân mai departe la mine, praful se alege de ei! Te rog, scapă-mă de ei, să nu mai cad în păcat!” Ce aş fi în acest caz? Tot ce vreţi: o secătură, un netrebnic, nicidecum însă un pungaş, fără doar şi poate că nu, fiindcă un pungaş n-ar fi făcut ce-am făcut eu, n-ar mai fi venit să-i aducă banii rămaşi, ci i-ar fi băgat pur şi simplu în buzunar; şi dânsa şi-ar fi dat seama atunci că, din moment ce i-am restituit cele o mie cinci sute de ruble, i-aş fi plătit şi restul, adică suma pe care am risipit-o la beţie; aş fi muncit toată viaţa, aş fi făcut tot ce mi-ar fi stat în putere, şi până la urmă din pământ, din piatră seacă, aş fi scos banii şi i-aş fi