— Vezi, rosti grav procurorul, acum judecă şi dumneata, Dmitri Feodorovici: pe de o parte, această declaraţie la fel de covârşitoare şi pentru dumneata, ca şi pentru noi, arătând că uşa pe care ai ieşit era deschisă. Pe de altă parte, tăcerea dumitale inexplicabilă, încăpăţânarea, aş zice chiar înverşunarea dumitale de a nu spune nimic în legătură cu provenienţa banilor care s-au găsit asupra dumitale, când abia cu trei ceasuri mai înainte – după cum reiese din propria dumitale declaraţie – ţi-ai amanetat pistoalele pentru zece ruble! în condiţiile astea, gândeşte-te şi dumneata: ce putem crede noi şi la ce concluzie trebuie să ajungem? Nu mai poţi pretinde acum că suntem „nişte oameni cinici şi fără inimă, care iau totul în zeflemea”, incapabili să înţeleagă elanurile nobile ale sufletului dumitale... Dimpotrivă, trebuie să-ţi dai seama că, în situaţia noastră...

Palid la faţă ca un mort, Mitea se frământa tot, biruit de o emoţie copleşitoare.

— Bine! strigă el deodată, am să vă mărturisesc taina, vă spun îndată de unde aveam banii!... Am să vă dezvălui şi această infamie, ca să nu mai pot acuza după aceea pe nimeni, nici pe domniile-voastră şi nici pe mine...

— Crede-mă, Dmitri Feodorovici, stărui cu un glas mieros Nikolai Parfenovici jubilând, o mărturisire sinceră şi deplină făcută în clipa asta s-ar putea să-ţi fie mai târziu de un real folos, contribuind simţitor la uşurarea situaţiei dumitale, chiar dacă...

În momentul acela însă procurorul îi făcu un semn pe sub masă şi vorbitorul se opri la timp. De altfel, Mitea nici nu-l asculta.

VII - TAINA CEA MARE A LUI MITEA. PROTAGONISTUL NU ARE NICI UN SUCCES

— Domnilor, începu el cu o figură răvăşită, banii ăştia... vă mărturisesc cu mâna pe conştiinţă... banii ăştia erau ai mei.

Atât procurorul, cât şi judecătorul de instrucţie făcură nişte mutre lungi: numai la asta nu s-ar fi aşteptat.

— Păi cum puteau să fie ai dumitale, bâigui Nikolai Parfenovici, când la orele cinci după amiază, după propriile dumitale declaraţii...

— Da-le dracului de declaraţii, ce-a fost, ce n-a fost la ora cinci după amiaza, nu asta interesează acum! Banii erau ai mei, îmi aparţineau, adică, mai bine zis, erau de furat... Nu, aşa e, de fapt, nu erau ai mei, ci furaţi, furaţi de mine, o mie cinci sute de ruble în cap, i-am avut asupra mea tot timpul, necontenit...

— Şi de unde i-ai luat?

— De la gât, domnilor, uite, de aici, de la gât i-am luat, de la gâtul meu... I-am avut aici, cusuţi într-un petic de pânză, îi purtam de mult la mine, de o lună de zile. De o lună de zile îmi port aşa la gât ruşinea, dezonoarea.

— Dar de la cine i-ai... sustras?

— Ai vrut să zici .,furat” nu-i aşa? Spune lucrurilor pe nume. Da, recunosc, e ca şi când i-aş fi furat, sau dacă vreţi i-am „sustras”. După părerea mea însă asta se numeşte furt. Şi aseară, într-adevăr, i-am furat de tot.

— Aseară? Dar parcă ziceai că-i o lună de zile de când... de când eşti în posesia lor...

— Dar nu i-am luat de la tata, nu vă speriaţi, nu de la dânsul i-am furat, ci de la ea. Lăsaţi-mă să vă povestesc până la capăt, nu mă mai întrerupeţi mereu! Să ştiţi că nu-i chiar atât de uşor. Să vedeţi, acum o lună de zile m-a chemat Katerina Ivanovna Verhovţeva, fosta mea logodnică... O cunoaşteţi?

— Cum de nu! Mai întrebi?

— Ştiam că o cunoaşteţi. E un suflet cu adevărat nobil, un mărgăritar între mărgăritare; din păcate, însă, mă urăşte, de mult mă urăşte, o, de mult de tot... şi pe bună dreptate, recunosc!

— Katerina Ivanovna? se miră anchetatorul. Procurorul de asemenea, se uita la el consternat.

— Vă rog, nu-i rostiţi numele în deşert! E o ticăloşie din partea mea s-o amestec pe ea în toată dandanaua asta. Da, mi-am dat seama că mă urăşte... că mă urăşte de mult... de la început chiar, din ziua când a venit acasă la mine... Destul însă, destul, asta nu mai e nevoie s-o ştiţi, nu meritaţi şi nici n-are rost... Atâta voiam numai să vă spun, că m-a chemat acum o lună la dânsa şi mi-a încredinţat trei mii de ruble, rugându-mă să trimit banii sorei sale şi încă unei persoane, tot o rubedenie de-a ei de la Moscova (ca şi cum n-ar fi putut să-i trimită şi singură!). Şi eu... s-a întâmplat ca tocmai atunci să fiu la o răspântie a vieţii, în clipa fatală când, în sfârşit, când m-am îndrăgostit de cealaltă, de dânsa stăpâna inimii mele, care aşteaptă acum jos, Gruşenka... Am luat-o atunci cu mine şi am venit amândoi aici la Mokroe, unde am tras un chef monstru, încât în două zile am prăpădit jumătate din banii aceia blestemaţi, adică o mie cinci sute de ruble, iar restul i-am pus bine. Astea sunt cele o mie cinci sute pe care le-am oprit atunci, purtându-le ca pe o amuletă la gât, pentru ca ieri să-i scot în sfârşit din ascunzătoare şi să mai fac un chiolhan. Opt sute de ruble sunt la dumneata în mână, Nikolai Parfenovici, e tot ce-a mai rămas din cele o mie cinci sute pe care le aveam ieri.

— Dă-mi voie, dar acum o lună, dacă nu te superi, ai cheltuit trei mii de ruble, nu o mie cinci sute, cum zici – toată lumea ştie!

— Cine ştie? I-a numărat cineva? Am pus eu pe cineva să-i numere!

— Îmi pare rău, dar n-ai spus chiar dumneata c-ai tras un chef care te-a costat trei mii de ruble în cap?

— Aşa e, ai dreptate, am trâmbiţat în tot oraşul, zvonul a mers din gură în gură şi nimeni nu s-a îndoit c-a fost într-adevăr aşa; chiar aici, la Mokroe, toată lumea era convinsă c-am făcut praf trei mii de ruble. În realitate însă n-am cheltuit decât o mie cinci sute, iar restul le-am cusut, cum v-am spus, într-un săculeţ; aşa stau lucrurile, domnilor, acuma ştiţi de unde am luat banii de ieri...

— Este aproape miraculos... ciripi Nikolai Parfenovici.

— Dă-mi voie, îl întrerupse