— În legătură cu uşa asta deschisă, fiindcă tot ai pomenit de ea, aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra declaraţiilor extrem de interesante şi de preţioase ale bătrânului Grigon Vasiliev, omul pe care dumneata l-ai lovit. După ce şi-a revenit în simţiri, Grigori, în cursul interogatoriului pe care i l-am luat, a insistat mai ales asupra următorului fapt: la un moment dat, ieşind în cerdac, spune el, i s-a părut că aude un zgomot şi a intrat în grădină pe poarta care rămăsese deschisă. Asta s-a întâmplat înainte de a te fi zărit pe dumneata alergând pe întuneric. Pe de altă parte, dumneata ai declarat că ai rupt-o la fugă din locul unde te aflai, sub fereastră, în clipa când l-ai văzut pe tatăl dumitale ieşind la geam. Intrând în grădină, Grigori s-a uitat în stânga, spre casă, şi a observat fereastra deschisă, dar în acelaşi timp, a observat că şi uşa, care se afla mult mai aproape de el, era dată de perete, în timp ce dumneata susţii că a fost închisă tot timpul cât ai stat în grădină. Nu-ţi ascund faptul că, în declaraţia lui, Vasiliev afirmă categoric că dumneata ai ieşit din casă – menţionez – nu te-a zărit în momentul acela, ci mai târziu, când ajunseseşi în mijlocul grădinii şi alergai spre gard...

Nici nu apucase bine procurorul să-şi încheie tirada, şi Mitea sărise nerăbdător de pe scaun.

— Moşi-pe groşi! protestă el furios. Este o minciună sfruntată! Cum putea să vadă uşa deschisă din moment ce era încuiată... Minte!

— Mă simt dator să-ţi repet din nou că depoziţia lui Grigori este categorică. Bătrânul n-are nici cel mai mic dubiu. Dimpotrivă, insistă asupra acestui fapt. L-am interogat de câteva ori.

— Exact, şi eu am revenit de câteva ori asupra acestei chestiuni! confirmă cu însufleţire Nikolai Parfenovici.

— Dar nu-i adevărat, vă spun că nu-i adevărat! E o calomnie sau o halucinaţie de nebun! urlă Mitea. Nu vă daţi seama că bătrânul bate câmpii, a fost rănit, a pierdut atâta sânge, cine ştie ce i s-o fi năzărit când şi-a venit în simţiri... Aiurează!

— Numai că bătrânul a observat uşa deschisă nu atunci când s-a trezit din leşin, ci mai înainte, în momentul când a intrat în grădină, venind dinspre locuinţa slugilor.

Mitea simţea că se sufocă.

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, nu poate să fie adevărat! E o calomnie, vrea să se răzbune pe mine... Nu putea să vadă uşa deschisă... V-am spus doar că n-am ieşit pe uşă.

Procurorul se întoarse către Nikolai Parfenovici şi rosti autoritar:

— Arată-i!

— Cunoşti acest obiect? îl întrebă Nikolai Parfenovici, scoţând din servietă şi punând pe masă un plic mat de hârtie groasă, păstrând încă urmele celor trei peceţi cu care fusese sigilat. Plicul era gol şi rupt pe una din margini. Mitea rămase cu ochii holbaţi.

— Ăsta-i... ăsta-i plicul tatii, bolborosi el. Plicul cu trei mii de ruble... trebuie să scrie pe el... Îmi daţi voie: „puişorul meu drag”... da, uite aici: „trei mii”, vedeţi, trei mii! strigă el.

— De văzut, vedem, dar n-am mai găsit nici un ban înăuntru. Zăcea aruncat pe jos, lângă pat, după paravan.

Câteva clipe, Mitea încremeni locului buimăcit.

— Domnilor, aici e mâna lui Smerdeakov! exclamă el într-un târziu din adâncul pieptului. El l-a ucis pe tata ca să-l jefuiască! Numai el ştia unde ţinea ascuns plicul... El este criminalul, de astă dată nu mai încape nici o îndoială!

— Dar şi dumneata ştiai despre existenţa lui, după cum ştiai, de asemenea, că-l ţinea sub pernă.

— Niciodată. Habar n-am avut, nu ştiam nici măcar cum arăta, e pentru prima oară că-l văd. Am auzit doar că există de la Smerdeakov... Numai el ştia unde-l pusese bătrânul, eu nici idee n-aveam...

Mitea simţi din nou cum i se pune un nod în gât.

— Totuşi, mai adineauri ai declarat chiar că plicul se afla sub perna răposatului dumitale tată. Ai spus cu gura dumitale că-l ţinea sub pernă, prin urmare cunoşteai ascunzătoarea.

— E scris aici negru pe alb! confirmă Nikolai Parfenovici.

— Ce aberaţie, e absurd! De unde să fi ştiut că-l ţinea sub pernă?! Poate că nici nu era acolo... Am spus şi eu aşa, la întâmplare, c-ar fi putut să fie acolo... Ce zice Smerdeakov? L-aţi întrebat unde era plicul? Aici e buba... Am trăncănit verzi şi uscate, fără să mă gândesc că toate astea au să se întoarcă împotriva mea... Am minţit fără să-mi dau seama, am spus numai aşa, într-o doară, c-ar fi fost, chipurile, sub pernă şi dumneavoastră... Nu ştiţi cum e câteodată? Când nici nu te aştepţi, îţi scapă un cuvânt din gură şi-i dai aşa înainte, fără să mai stai să te gândeşti. Smerdeakov e singurul om care ştia exact unde se afla plicul, nimeni în afară de el nu cunoştea secretul... Nici chiar mie nu mi-a spus unde e! Cu siguranţă că-i el, el şi numai el e criminalul, pentru mine în momentul ăsta este evident, e limpede ca lumina zilei! argumenta din ce în ce mai surescitat Mitea, spunând în mod stupid mereu acelaşi lucru, cu un fel de înverşunare şi înfierbântându-se pe măsură ce vorbea. Trebuie să înţelegeţi odată, oameni buni, arestaţi-l imediat, arestaţi-l până nu-i prea târziu... L-a omorât probabil după ce-am sărit gardul, în timp ce Grigori zăcea fără cunoştinţă, e cu ochi şi cu sprâncene... I-a dat de ştire, aşa cum se înţeleseseră între ei, şi tata i-a deschis... Numai el cunoştea semnalul, fără semnal tata pentru nimic în lume n-ar fi descuiat uşa...

— Dumneata uiţi un singur lucru, observă procurorul cu acelaşi sânge rece, dar cu un fel de bucurie triumfătoare în glas, şi anume, că nu avea nevoie să folosească semnalul din moment ce uşa era deschisă încă de când te aflai în grădină...

— Uşa, uşa... murmură Mitea uitându-se ţintă la procuror şi se lăsă neputincios pe scaun.

Câteva clipe nimeni nu mai spuse nimic.

— Da, uşa!... E un blestem! Până şi Dumnezeu e împotriva mea!