Mitea se făcu foc.

— N-am nevoie de hainele altora! strigă el ameninţător. Să faceţi bine să mi le daţi pe ale mele!

— Imposibil.

— Daţi-mi hainele mele! Ce am eu cu Kalganov, dracu să-l ia cu ţoale, cu tot!

După multă bătaie de cap, de bine, de rău, îl convinseră să se îmbrace. În sfârşit, Mitea se linişti. Anchetatorii îi explicară că, fiind murdare de sânge, hainele lui constituiau ceea ce se cheamă „un corp delict” şi trebuiau deci alăturate celorlalte „probe materiale”, că dânşii, „chiar dacă ar vrea, n-au voie să i le lase, având în vedere întorsătura pe care putea s-o ia cazul de faţă” etc, etc. Până la urmă, Mitea se înduplecă să le dea ascultare şi începu să se îmbrace în pripă, ursuz şi tăcut. Se mulţumi doar să spună că hainele erau mai scumpe decât ale lui şi că n-ar vrea să „se înţolească” cu ele. Şi pe urmă erau şi „ridicol de strâmte”. Adică ce, să facă pe caraghiosul fiindcă aşa le-a venit gust dumnealor?

Anchetatorii însă se străduiră să-i arate că exagerează, că domnul Kalganov era doar un pic mai înalt decât el şi că deci numai pantalonii aveau să fie ceva mai lungi decât ar fi trebuit. Surtucul însă, într-adevăr, îl cam strângea la umeri.

— Pe dracu, nu vedeţi că nici nu pot să mă închei... bodogăni Mitea. Fiţi buni, vă rog, şi spuneţi-i din partea mea domnului Kalganov că eu, personal, nu i-am cerut nimic şi că am fost silit să umblu costumat ca un măscărici.

— Dumnealui înţelege situaţia şi-i pare foarte rău... fireşte nu de haine, ci de tot ce s-a întâmplat... se bâlbâi Nikolai Parfenovici.

— Mă doare în cot de părerile lui de rău! Ei, acum unde mergem? Sau trebuie să rămân mai departe aici?

Îl poftiră să treacă iar dincolo. Ieşi de după perdea cătrănit, ferindu-se de privirile celorlalţi. Cu straiele acelea de căpătat, se simţea îngrozitor de umilit chiar şi în ochii mujicilor ori ai lui Trifon Borisîci, care apăruse o clipă în prag şi se făcuse nevăzut. „A venit să se uite ca la urs”, se gândi Mitea. Se aşeză în acelaşi loc ca la început, înainte de percheziţie. „Ce fantasmagorie, îmi vine să cred că visez!” Simţea într-adevăr că-şi pierde minţile.

— Acum nu mai rămâne decât să mă bateţi cu vergile! rosti el printre dinţi, întorcându-se către procuror.

Pe Nikolai Parfenovici îl ignora cu desăvârşire, nici măcar nu voia să se uite la el sau să-i adreseze cuvântul. „Prea a ţinut cu tot dinadinsul să-mi examineze ciorapii, canalia! Mi-a spus chiar să-i întorc pe dos, dinadins m-a pus, ca să vadă toată lumea ce murdari sunt!”

— Ei, să începem audierea martorilor, spuse Nikolai Parfenovici, de parcă i-ar fi ghicit gândurile.

— Mda... Îngână procurorul, ca şi când ar fi fost preocupat de altceva.

— Noi am făcut tot posibilul ca să te ajutăm, Dmitri Feodorovici, urmă Nikolai Parfenovici, dar din moment ce ai refuzat categoric să explici provenienţa sumei pe care o aveai asupra dumitale...

— Ce inel ai dumneata acolo? se pomeni întrebând din senin Mitea, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o adâncă meditaţie, şi arătă cu degetul unul din cele trei inele mari ce împodobeau mâna dreaptă, o mână delicată şi fină, a lui Nikolai Parfenovici.

— Care inel? îl privi acesta mirat.

— Inelul acela... de pe degetul mijlociu, cel care are o piatră cu vinişoare. Ce fel de piatră e? stărui Mitea capricios ca un copil alintat.

Nikolai Parfenovici zâmbi uşor.

— Un topaz fumuriu. Dacă vrei să-l vezi mai de aproape, pot să-l scot...

— Nu, nu-i nevoie! protestă Mitea vehement, furios pe sine pentru această întrebare stupidă. Nu-l mai scoate, n-are nici un rost... Ei, fir-ar să fie... M-aţi terfelit cum e mai rău, domnilor! Vă închipuiţi oare că dacă l-aş fi ucis într-adevăr pe tata aş fi încercat cumva să-mi acopăr crima, aş fi dat din colţ în colţ, aş fi umblat cu minciuni şi m-aş fi ascuns? Nu, vă înşelaţi, Dmitri Karamazov nu este omul pe care-l credeţi dumneavoastră, puteţi fi siguri că n-ar fi capabil de aşa ceva. Vă jur că, dacă aş fi fost vinovat, n-aş mai fi zăbovit până veneaţi dumneavoastră, n-aş mai fi aşteptat până în zori, aşa cum v-am spus c-aveam de gând, mi-aş fi curmat zilele cu mult înainte de răsăritul soarelui! Acum îmi dau bine seama. În douăzeci de ani de viaţă n-am învăţat cât am învăţat în noaptea asta blestemată!... Aşa credeţi oare că m-aş fi purtat în acest timp? Şi chiar acum, stând aici cu dumneavoastră, aş fi avut inima să vorbesc aşa cum vorbesc, să mă mişc aşa cum mă mişc, să privesc lumea şi să mă uit în ochii dumneavoastră, dacă eram într-adevăr un paricid?! Când numai la gândul că s-ar fi putut să-l fi ucis din întâmplare pe Grigori m-am perpelit toată noaptea, dar nu de teamă! O, nu, nu numai de teama pedepsei ce m-ar fi aşteptat! Ce infamie! Şi dumneavoastră îmi pretindeţi acum ca, în faţa unor oameni care iau totul în zeflemea, în faţa unor oameni care nu văd şi nu cred nimic, orbi ca nişte cârtiţe, să-mi deschid sufletul şi să dau în vileag o nouă mârşăvie, o încă nebănuită ticăloşie, ca. să scap de acuzaţia pe care mi-o aduceţi? Mai bine să înfund ocna! Nimeni altul nu putea să-l ucidă şi să-l jefuiască pe taică-meu decât acela care a descuiat astă-noapte uşa casei; omul care a pătruns înăuntru pe uşă e ucigaşul. Cine poate să fie nu ştiu, nu-mi dau seama, degeaba îmi storc creierii să-l dibuiesc; în orice caz, să ştiţi că nu este Dmitri Karamazov, asta-i tot ce pot să vă spun. Şi acum ajunge! Lăsaţi-mă în pace... Trimiteţi-mă la ocnă sau pe eşafod, unde poftiţi, dar nu mă mai canoniţi, vă rog. Am terminat. Chemaţi martorii!

Mitea rosti ultimele cuvinte ale acestui intempestiv monolog ca şi cum ar fi fost ferm hotărât să nu mai deschidă gura pe viitor. Procurorul îl ascultă fără să-l