porunciră pur şi simplu! Da, da, îi porunciră, fără multă vorba! Şi Mitea se supuse fără să crâcnească, se supuse din mândrie şi pentru că-i dispreţuia. Şi nu trecuseră numai el şi cu Nikolai Parfenovici după perdea; venise cu ei şi procurorul împreună cu câţiva gealaţi. „Ca să le dea o mână de ajutor, se gândi Mitea, sau ce ştiu eu ce se mai poate întâmpla?!”

— Să-mi scot şi cămaşa? întrebă el răstit, dar nimeni nu se învrednici să-i răspundă

Nikolai Parfenovici şi procurorul erau ocupaţi cu examinarea hainelor lui; surtucul, jiletca, pantalonii şi şapca; amândoi păreau absorbiţi de această operaţie. „Fără pic de ruşine, se gândi Mitea, să mai fi păstrat măcar o umbră de politeţe.”

— Vă întreb încă o dată: trebuie să-mi scot şi cămaşa sau nu? repetă el mai apăsat şi mai nervos.

— Ai răbdare, că-ţi spunem noi, îi răspunse Nikolai Parfenovici plin de superioritate, sau cel puţin aşa i se păru lui Mitea.

Judecătorul de instrucţie şi procurorul, amândoi cu un aer foarte grav, ţineau un Conciliabul cu jumătate de glas.

Surtucul, mai ales în partea stângă, jos, la spate, avea nişte pete mari de sânge proaspăt închegat, aşa încât nu apucase încă să se usuce şi să se scuture. Pantalonii erau şi ei murdari de sânge. Nikolai Parfenovici pipăi sub ochii martorilor gulerul, manşetele şi toate cusăturile vestonului şi pantalonilor, căutând ceva, probabil niscai bani tăinuiţi. După toate celelalte, nici măcar nu se ferea să arate că-l socoteşte în stare să ascundă bani în cusăturile îmbrăcăminţii! „Mă tratează ca pe un borfaş de rând, nu ca pe un ofiţer!” îşi zise Mitea. Cei doi îşi împărtăşeau presupunerile cu o sinceritate de-a dreptul bizară, fără a se sinchisi câtuşi de puţin că se afla şi el de faţă. Bunăoară, la un moment dat, grefierul care nu ştiu cum, se strecurase şi el după draperie, făcându-şi de lucru slugarnic pe lângă anchetatori, atrase atenţia judecătorului asupra şepcii care ajunse să fie luată şi ea în cercetare. „Vă aduceţi aminte de Gridenko? ştiţi care: conţopistul, interveni el. S-a dus într-o vară să ridice leafa pentru toată cancelaria, ca la întoarcere să spună că s-ar fi îmbătat şi ar fi pierdut banii. Unde credeţi că i-au găsit mai pe urmă? în căptuşeala chipiului: erau numai hârtii de o sută, pe care le făcuse sul şi le cususe în căptuşeală!” Anchetatorii îşi aminteau perfect de cazul lui Gridenko, de aceea puseră deoparte şapca lui Mitea, s-o examineze îndeaproape o dată cu hainele.

— Îmi dai voie! exclamă deodată Nikolai Parfenovici, observând manşeta mânecii drepte de la cămaşa lui Mitea, răsucită înăuntru şi pătată de sânge. Ce-i asta? Sînge?

— Da, răspunse laconic Mitta.

— Vreau să spun al cui... şi de ce e întoarsă înăuntru?

Mitea îl lămuri că-şi murdărise cămaşa în timp ce-l ştergea de sânge pe Grigori şi că-şi suflecase manşeta mai apoi, când se spălase pe mâini la Perhotin.

— Trebuie să-ţi dezbraci şi cămaşa, este foarte important... pentru constituirea probelor materiale.

Mitea se aprinse la faţă de mânie.

— Cum adică? Să rămân aşa, în pielea goală? protestă el.

— N-ai nici o grijă. O să vedem noi ce-i de făcut. Deocamdată, fii bun şi scoate-ţi ciorapii.

Mitea îl fulgeră cu privirea.

— Nu, zău, nu glumeşti? E absolut necesar?

— Fii sigur că nu ne arde de glumă! riposta Nikolai Parfenovici încruntat.

— Bine, dacă trebuie... eu... murmură Mitea şi se lăsă pe marginea patului să-şi dea jos ciorapii.

Îi venea să intre în pământ de ruşine: toată lumea era îmbrăcată, numai el -— gol puşcă! Ce curios: aşa dezbrăcat, la piele, se simţea într-adevăr vinovat, şi mai ales îi făcea impresia că toată demnitatea lui era la pământ şi că oricine avea acum dreptul să-l dispreţuiască. „Când toţi sunt despuiaţi nu mai încape nici o ruşine, dar când unul singur e în pielea goală şi ceilalţi se uită la el e pur şi simplu scandalos! Îi trecu prin minte. Am impresia că trăiesc un coşmar, numai în vis ţi se întâmplă asemenea lucruri!” Ce chin până să-şi scoată ciorapii: nu erau prea curaţi, ca de altfel toată rufăria, şi acum aveau să vadă toţi în ce hal sunt! Şi pe urmă simţea un fel de repulsie pentru picioarele lui; nu se ştie de ce îi intrase în cap că degetele mari erau monstruoase, mai ales unghia de la cel drept, îngroşată, plată şi îndoită în jos, şi acum toată lumea o să fie cu ochii pe ea! Copleşit de ruşine, căută să braveze situaţia prin grosolănie, silindu-se cu tot dinadinsul să fie cât mai vulgar. Îşi smulse cămaşa de pe el.

— Poate doriţi să căutaţi şi în altă parte? Vă rog, nu vă jenaţi!

— Deocamdată, nu.

— Şi eu ce să fac? Să stau aşa despuiat? întrebă el turbând de mânie.

— Pentru moment, da... Fii bun şi aşteaptă aici, poţi să iei pătura de pe pat să te înveleşti, dacă vrei, iar eu... eu mă duc să văd ce facem cu lucrurile.

Hainele fură arătate martorilor şi, după ce se încheie procesul-verbal de rigoare, Nikolai Parfenovici ieşi din odaie, însoţit de un om care ducea îmbrăcămintea. Ippolit Kirillovici se duse şi el. Nu mai rămaseră cu el după perdea decât paznicii, care tăceau, fără să-l slăbească o clipă din ochi pe arestat. Mitea se înfăşură în pătură, înfrigurat. Şi cum învelitoarea era prea scurtă, tot trăgea de ea în jos, fără a reuşi să-şi acopere picioarele dezgolite. Nikolai Parfenovici zăbovi mult, „exasperant de mult”. „Mă ia drept un mucos! scrâşnea din dinţi Mitea. Şi dobitocul ăla de procuror s-a cărăbănit şi el, îi cădea nasul pesemne să stea cu mine, îi era silă să mia vadă aşa despuiat.” Era convins că după percheziţie au să-i aducă lucrurile înapoi, aşa încât fu peste măsură de revoltat când îl văzu pe Nikolai Parfenovici întorcându-se urmat de un mujic cu nişte haine în braţe, dar care nu erau ale lui!

— Îmbracă-te, îi spuse judecătorul fără nici o sfială, mulţumit de reuşita investigaţiilor sale. Domnul Kalganov ţinând seama de interesul pe care-l prezintă cazul dumitale, a avut amabilitatea să-ţi trimită un rând de haine şi