— Sunt mult mai bun decât credeţi dumneavoastră, domnilor. Uite, am să vă spun de ce trebuie să tac, am sa vă sugerez, deşi nu meritaţi. Sunt redus la tăcere, domnilor, pentru că aici se ascunde un lucru care mă dezonorează. Răspunsul la întrebarea de unde am luat banii este atât de degradant pentru mine, încât nici chiar asasinarea şi jefuirea propriului meu tată – dacă, să zicem l-aş fi ucis ca să-i pot fura paralele – n-ar fi fost o infamie mai cumplită. Iată de ce refuz să vorbesc. Nu pot, pentru că mi-e ruşine. Dar ce faceţi? Vreţi să consemnaţi şi asta în procesul-verbal?

— Da, şi asta, se bâlbâi Nikolai Parfenovici.

— N-ar trebui să fie pomenit acolo cuvântul „infamie” V-am făcut această mărturisire din prea multă bunăvoinţă, când puteam foarte frumos să tac din gură. M-am gândit, totuşi, să vă dau informaţia cerută, pe care dumneavoastră aţi căutat imediat s-o folosiţi împotriva mea. Bine, faceţi cum vreţi! încheie Mitea dispreţuitor şi scârbit. Nu mi-e frică de dumneavoastră... sunt prea mândru ca să mă tem.

— N-ai vrea să ne spui de ce natură este sentimentul acesta de ruşine care te împiedică să vorbeşti? încercă din nou să-l iscodească Nikolai Parfenovici.

Procurorul făcu din nou o grimasă.

— Nu-nu! Cest fini{37}, nu vă mai osteniţi. Nu face să mă murdăresc. Destul m-am înjosit cât m-am întins la vorbă până acum. Nu meritaţi nici dumneavoastră, nici altcineva, să-mi deschid sufletul, oricine ar fi acela... Destul, domnilor, eu am terminat!

Vorbise cât se poate de categoric. Nikolai Parfenovici nu mai insistă, dar, uitându-se la Ippolit Kirillovici, înţelese din privirea lui că acesta nu-şi pierduse încă toate speranţele.

— N-ai putea să ne spui cel puţin cât de mare era suma pe care o aveai la dumneata când ai intrat la domnul Perhotin? Câţi bani ţineai în mână în momentul acela?

— Nu, nu vă pot spune nimic.

— Pare-mi-se că i-ai pomenit domnului Perhotin de trei mii de ruble, pe care ziceai că ţi le-ar fi împrumutat doamna Hohlakova.

— Tot ce se poate. Ajunge, domnilor, nu vreau să vă spun câţi bani aveam asupra mea.

— Atunci ai putea cel puţin să ne povesteşti cum ai ajuns aici şi ce ai făcut de când ai sosit.

— Of, Doamne, n-aveţi decât să întrebaţi oamenii de aici! Dar dacă ţineţi neapărat, vă pot pune şi eu la curent.

Se apucă deci să le relateze cum se desfăşurase seara petrecută la Mokroe, dar cred că n-are rost să mai repetam ceea ce am arătat mai înainte. Se mulţumi cu o expunere seacă, trecând peste amănunte. Nu suflă un cuvânt despre apoteoza miraculoasă a dragostei sale, mulţumindu-se sa menţioneze că, având în vedere „unele împrejurări neprevăzute”, renunţase la sinucidere. Fără să dea nici o explicaţie, nici o justificare, nici un detaliu. Şi nici anchetatorii nu insistară: evident, erau lucruri care nu prezentau nici un interes pentru ei.

— Toate acestea vor fi verificate mai târziu. Vom avea prilejul să revenim asupra lor când vom lua declaraţii martorilor, formalitate care, bineînţeles, va avea loc în prezenţa dumitale, încheie Nikolai Parfenovici. Acum, te rog să pui pe masă tot ce ai prin buzunare şi, în primul rând, banii pe care-i ai asupra dumitale.

— Banii, domnilor? La dispoziţie. Îmi dau seama că-i necesar. Mă miră chiar că nu mi-aţi cerut-o până acum. E adevărat că nici nu puteau să facă picioare, de vreme ce am fost tot timpul sub ochii dumneavoastră. Poftim, uite-i aici, luaţi-i, număraţi-i, mi se pare că asta-i tot.

Scoase din buzunar până la ultimul ban, chiar şi mărunţişul, două monede de câte douăzeci de copeici, pe care le avea în buzunarul jiletcii. Se apucară să-i numere: erau opt sute treizeci şi şase de ruble şi patruzeci de copeici.

— Asta-i tot? întrebă judecătorul de instrucţie.

— Da.

— Din declaraţia dumitale reiese c-ai lăsat trei sute de ruble în băcănie la Plotnikov. I-ai dat lui Perhotin zece ruble, douăzeci surugiului, la cărţi ai mai pierdut încă două sute, apoi...

Nikolai Parfenovici făcu socoteala banilor cheltuiţi. Mitea îl ajută, fără să se arate câtuşi de puţin contrariat. Reconstituiră totul din memorie şi adunară ban cu ban. Judecătorul de instrucţie calculă suma totală.

— Aşadar, cu cele opt sute de ruble care s-au găsit asupra dumitale, ai avut circa o mie cinci sute?

— Aşa se pare, rosti scurt Mitea.

— Atunci de ce toată lumea susţine c-ai fi avut mai mult?

— N-au decât.

— Dar dumneata ai afirmat acelaşi lucru, nu-i aşa?

— Şi eu am afirmat.

— Bine, rămâne să verificăm suma în raport cu declaraţiile martorilor. În privinţa banilor să nu duci nici o grijă: vor fi puşi bine şi vei reintra în posesia lor la sfârşit... când se va termina povestea asta... dacă, bineînţeles, se va constata, vreau să zic, în cazul când se va dovedi că ai drepturi incontestabile asupra lor. Şi acum...

Nikolai Parfenovici se ridică brusc în picioare pentru a-l încunoştiinţa pe Mitea cu solemnitate că „este obligat şi se vede silit” să facă o percheziţie amănunţită „atât vestimentară, cât şi corporală”.

— Poftim, domnilor, pot să-mi întorc buzunarele daca vreţi şi Mitea se şi apucă sa le întoarcă pe dos.

— Trebuie sa te dezbraci.

— Cum? Să mă dezbrac? Ei, drăcie! Nu puteţi să mă percheziţionaţi aşa, îmbrăcat?

— Nu se poate, Dmitri Feodorovici, trebuie să-ţi scoţi hainele.

Mitea se supuse îmbufnat.

— Cum doriţi. Dar vă rog nu aici, să trecem dincolo, după perdea. Cine face percheziţia?

— După perdea, fireşte, încuviinţă Nikolai Parfenovici, înclinând capul.

Şi pe faţa-i prelungă se întipări o expresie plină de gravitate.

VI - PROCURORUL REUŞEŞTE SĂ-L ÎNCUIE PE MITEA

Atunci se petrecu un lucru fără doar şi poate uluitor, la care Mitea în viaţa lui nu s-ar fi aşteptat. Nici măcar nu i-ar fi putut trece prin cap o clipă mai înainte, că cineva şi-ar permite vreodată să se poarte aşa cu Mitea Karamazov! Era o situaţie atât de umilitoare pentru el şi atâta „aroganţă şi desconsiderare” din partea lor! Dacă ar fi fost obligat să-şi scoată numai surtucul, mai treacă-meargă, dar dumnealor îl poftiră să se dezbrace de tot! Ba nu, ce să-l poftească, îi