cum făcuse mai adineauri, vorbindu-le din nou despre „regina sufletului său”. Îi era lehamite de oamenii aceştia, insensibili, care căutau „să i se înfigă în carne ca nişte căpuşe”. De aceea, la întrebările lor stăruitoare, se mulţumi să răspundă scurt şi răspicat:

— Eram decis să-mi iau viaţa. Îmi dădeam seama că nu mai aveam nici un rost pe lume. Se înapoiase omul pe care-l iubise cândva şi care, fireşte, avea toate drepturile asupra ei. Ce-i drept, se purtase ca un nemernic cu ea, dar se întorcea acum, după cinci ani, să-i ofere din nou dragostea lui şi să repare greşeala pe care o săvârşise faţă de ea, printr-o căsătorie legală. Am înţeles atunci că pentru mine totul era pierdut... Lăsasem în urmă cinstea pătată şi sângele acela, sângele lui Grigori... La ce bun să mai trăiesc? M-am dus să răscumpăr pistoalele depuse chezăşie şi le-am încărcat cu gândul ca în zorii zilei să-mi zbor creierii...

— Iar peste noapte, mare zaiafet!...

— Ei, da, aşa e, peste noapte mare zaiafet! Dar terminaţi odată, domnilor, ce dracu?! Am vrut să mă împuşc, asta-i sigur. Chiar aici, la marginea satului, în zori, la orele cinci, mi-aş fi ridicat singur viaţa. Pregătisem chiar şi o scrisoare, am scris-o acasă la Perhotin, atunci când am încărcat arma. Poftim, citiţi! Să ştiţi însă că astea nu le spun pentru dumneavoastră! se grăbi el să adauge cu un nemăsurat dispreţ.

Scoase biletul din buzunar şi-l aruncă pe masă; anchetatorii îl citiră cu toată atenţia şi, potrivit uzanţelor, îl adăugară hârtiilor de la dosar.

— Şi nici atunci când te-ai dus la domnul Perhotin nu ţi-a dat prin gând să te speli pe mâini? Nu ţi-era teamă c-o să te suspecteze?

— Să mă suspecteze? N-avea decât, pentru mine totuna era. Aş fi venit încoace şi, dimineaţa, la cinci mi-aş fi zburat creierii, înainte de a fi apucat să faceţi vreun pas. Dacă nu se întâmpla toată dandanaua asta cu taică-meu, n-aţi fi ştiut nimic şi n-aţi mai fi bătut atîta drum. Am spus eu că aici trebuie să-şi fi băgat dracul coada! El l-a răpus şi tot el a avut grijă să vă dea numaidecât de ştire! În doi timpi şi trei mişcări aţi şi ajuns aici! Fantastic, într-adevăr!

— Domnul Perhotin a declarat că, în momentul când ai intrat în casă la el, ţineai în mână... aşa cum erai, plin de sânge... nişte bani... o mulţime de bani... un teanc întreg de bancnote de o sută. Le-a văzut şi băiatul de serviciu.

— Da, domnilor, mi se pare că aşa a şi fost.

— Atunci, se pune o mică problemă, începu nespus de mieros Nikolai Parfenovici, ai putea să ne spui de unde ai luat suma asta de bani, din moment ce, după calculele noastre şi din felul cum au decurs evenimentele, rezultă clar că n-ai mai apucat să treci pe acasă?

Procurorul se încruntă uşor la auzul acestei întrebări cam prea directe, dar se feri totuşi să-l întrerupă.

— Nu, n-am mai apucat să trec pe acasă, recunoscu Mitea, în aparenţă cât se poate de liniştit, dar ţinând ochii în pământ.

— Daţi-mi voie atunci să repet întrebarea, continuă insinuant Nikolai Parfenovici. De unde ai făcut rost de atâţia bani când singur ai declarat că la ora cinci...

— Aveam mare nevoie de zece ruble şi mi-am amanetat pistoalele la Perhotin, pe urmă m-am dus la Hohlakova să-i cer împrumut trei mii de ruble pe care a refuzat sa mi le dea etc. etc. Şi toate celelalte, i-o reteză scurt Mitea. Da, domnilor, îmi scăpară măseaua după bani, ca deodată să-mi pice aşa, din senin, câteva mii de ruble; ce ziceţi de asta? Ei, acum că v-am pus pe jeratic, ştiu cel puţin că staţi amândoi cu inima pierită de teamă că n-am să vă spun de unde am făcut rost de bani! Şi chiar aşa o să fie, de astă dată aţi ghicit bine: n-am de gând să vă spun nimic, n-o să scoateţi nimic de la mine, domnilor! rosti el răspicat şi ferm hotărât.

Anchetatorii tăcură câteva clipe.

— Trebuie să înţelegeţi, domnule Karamazov, că-i absolut necesar să ştim lucrul acesta, rosti domol şi smerit Nikolai Parfenovici.

— Înţeleg foarte bine şi, totuşi, n-am să vă spun nimic.

Procurorul interveni, reamintindu-i că, fireşte, persoana anchetată are tot dreptul să nu răspundă la unele întrebări, în cazul când crede că răspunsurile lui ar putea să-i aducă vreun neajuns şi aşa mai departe; e bine, totuşi, să ia în seamă faptul că, trecând sub tăcere anumite lucruri, mai ales când este vorba de o chestiune atât de importantă, îşi agravează singur situaţia...

— Şi aşa mai departe! Destul, domnilor, am mai auzit toate astea! îl întrerupse ritos Mitea. Îmi dau perfect de bine seama ce importanţă prezintă această întrebare şi ştiu că aici este nodul problemei, dar totuşi nu vreau să vă spun nimic.

— Treaba dumitale, în fond asta nu ne priveşte pe noi, ci pe dumneata, s-ar putea să-ţi tai singur craca de sub picioare, îi atrase atenţia, cam nervos, Nikolai Parfenovici.

— Uitaţi-vă ce este, domnilor, să lăsăm gluma deoparte. Mitea ridică privirea din pământ şi se uită dârz în ochii lor. Din capul locului am presimţit că aici o să avem de întâmpinat un obstacol. Când mi-am început însă mărturisirile, nu-mi dădeam încă seama prea bine de situaţie, totul plutea ca într-o ceaţă; am fost chiar atât de naiv, încât v-am propus să stabilim o „încredere reciprocă”. De-abia acum văd că aceasta încredere n-a existat nici un moment între noi, altminteri n-am fi ajuns să ne ciocnim de acest obstacol! Şi uite că totuşi ne-am ciocnit! Nu pot să vă spun nimic şi basta! Nu vă fac nici un reproş, dimpotrivă, înţeleg prea bine cum stau lucrurile – fireşte că nu mă puteţi crede pe cuvânt!

Şi se închise în el posomorât.

— N-ai putea, totuşi, fără să-ţi calci în picioare hotărârea şi trecând sub tăcere esenţialul, să ne spui măcar pe departe, să ne sugerezi cel puţin motivele grave care te obligă sa păstrezi cea mai deplină discreţie într-un moment atât de critic pentru dumneata?

Mitea zâmbi trist, parcă