aruncaţi în faţă lucrul ăsta? E cu atât mai abject cu cât eu însumi v-am vorbit despre el! Adevărat, aşa e, am vrut să-l omor, ba mai mult chiar, mi-a stat în putere să-l ucid! Am declarat eu însumi asta de bunăvoie, singur m-am acuzat, am mărturisit chiar c-am fost la un pas de crimă! Şi totuşi, nu l-am ucis, m-a apărat îngerul meu păzitor, n-aţi înţeles nici pân-acum treaba asta... Tocmai de acea e urât din partea dumneavoastră, urât şi abject să-mi vorbiţi aşa! Nu l-am ucis eu, nu! Auzi, domnule procuror? Nu l-am ucis eu!

Se opri, sugrumat de indignare. De când începuse interogatoriul nu fusese atât de agitat.

— Ce a declarat Smerdeakov? se interesă el, după o tăcere de câteva clipe. Am dreptul să întreb?

— Ai dreptul să ne pui orice întrebare, răspunse procurorul cu acelaşi aer sever şi distant. Orice întrebare în legătură cu faptele, iar noi – ţi-o spun încă o dată – suntem datori să-ţi răspundem. L-am găsit pe Smerdeakov zăcând fără cunoştinţă în patul lui, în toiul unei crize de epilepsie, o criză de o violenţă neobişnuită, pare-se a zecea din ajun. Doctorul, care ne însoţea, l-a examinat şi ne-a declarat că s-ar putea să nu mai apuce ziua de mâine.

— Atunci numai dracul mai putea să-l omoare pe tata! răbufni fără să vrea Mitea dându-se astfel de gol că, până în momentul acela, încă se mai întrebase: „Să fie, oare, Smerdeakov?”

— O să mai revenim asupra acestui punct, căută să încheie politicos discuţia Nikolai Parfenovici. Acum, dacă eşti atât de bun, continuă, te rog.

Mitea ceru să i se lase un pic de răgaz, pe care anchetatorii i-l acordară cu multă bunăvoinţă. După ce se odihni puţin, Mitea îşi depănă mai departe spovedania. Se vedea însă clar că trebuia să facă un efort ca să vorbească. Se simţea sleit de puteri, umilit, răscolit până în adâncul sufletului. Pe deasupra, parcă dinadins, procurorul îl sâcâia punându-i o mulţime de întrebări în legătură cu tot felul de „amănunte”. De pildă, începuse tocmai să povestească cum, stând călare pe gard, îl loveşte în cap pe Grigori care-l apucase de picior şi cum sărise, apoi, jos să vadă ce i se întâmplase, când procurorul îi tăie vorba, rugându-l să-i descrie cât mai amănunţit poziţia m care stătea în vârful gardului. Mitea făcu ochii mari.

— Am stat uite-aşa, călare... cu un picior de partea asta şi cu celălalt dincolo, peste ulucă...

— Şi pisălogul?

— Pisălogul îl aveam în mână.

— Nu era în buzunar? Ţii bine minte? A trebuit să ridici mâna ca să loveşti?

— Cred că da, dar ce rost au toate astea?

— N-ai vrea să te aşezi pe scaun în poziţia în care te aflai pe gard ca să ne arăţi exact cum ai ridicat mâna şi în ce parte ai dat lovitura?

— Vă bateţi joc de mine? întrebă Mitea, măsurându-l cu dispreţ, dar procurorul nici nu clipi măcar. Mitea se răsuci enervat pe scaun, aşezându-se călare, şi ridică braţul.

— Uite-aşa l-am miruit! Aşa l-am răpus! Mai vreţi ceva?

— Mulţumesc. Dacă eşti bun acum să ne explici pentru ce ai mai coborât după aceea? În ce scop? Ce te gândeai să faci?

— Ei, fir-ar să fie... m-am dat jos pentru că l-am văzut căzând... Mai ştiu eu pentru ce oi fi coborât?!

— În halul în care erai? Şi tocmai când te pregăteai să fugi?

— Da, în halul în care eram şi tocmai când mă pregăteam să fug.

— Ai fi vrut să-i dai ajutor?

— Ce ajutor... De, ştiu eu, poate c-am vrut să-i vin într-ajutor... nu-mi amintesc.

— Cum adică, nu mai ştiai ce se întâmplă cu dumneata? Erai inconştient, va să zică?

— Ba nu! Câtuşi de puţin! Mi-aduc aminte precis tot ce s-a întâmplat. Tot, până în cele mai mici amănunte. Am coborât să mă uit ce-a păţit şi l-am şters pe faţă cu batista.

— Ştim, am văzut şi noi batista. Sperai cumva c-o să-l faci sa-şi vină în simţiri?

— Nu ştiu dacă m-am gîndit la asta. Am vrut să mă conving dacă mai trăieşte.

— Aha, va să zică, ai vrut să te convingi. Şi?

— Nu sunt medic, aşa că n-am putut să-mi dau seama. Am fugit, încredinţat că-l omorâsem, dar iată că şi-a revenit.

— Perfect, încheie procurorul. Mulţumesc. Atâta am vrut să ştiu. Continuă, te rog.

Din păcate, Mitea nici nu se gândi măcar să spună – deşi îşi aducea foarte bine aminte – că sărise jos de pe gard numai de mila bătrânului şi că, aplecându-se asupra bietului om pe care îl culcase la pământ, rostise chiar câteva cuvinte prin care-şi mărturisea părerea de rău: „Cine te-a pus, moşnege, să-mi ieşi în cale, acuma ce să-ţi fac?!” De aceea procurorul trase concluzia că Mitea coborâse de pe ulucă „într-un moment ca ăsta şi în halul în care era” numai ca să se încredinţeze dacă unicul martor al crimei pe care o săvârşise mai era încă în viaţă sau murise! Ce tare de înger trebuie să fie omul ăsta, ce prezenţă de spirit şi ce sânge rece trebuie să aibă şi cât de calculat va fi fost dacă, până şi într-o împrejurare ca asta, a putut... ş.a.m.d. Procurorul avea deci pentru ce să fie mulţumit: „Am reuşit să-l scot din ţâţâni cu „amănuntele” astea şi, nervos cum e, l-a luat gura pe dinainte”.

Mitea făcu un efort ca să vorbească mai departe. Dar şi de data asta Nikolai Parfenovici îl întrerupse după primele cuvinte:

— Cum ai putut să intri buzna în camera slujnicei, Feodosia Markova, aşa, plin de sânge pe mâini şi pe faţă, după cum s-a constatat după aceea?

— Habar n-aveam că eram plin de sânge, nici n-am băgat de seamă! răspunse Mitea.

— E perfect plauzibil, se întâmplă de multe ori asta, încuviinţă procurorul, sohimbând o privire semnificativă cu Nikolai Parfenovici.

— Ai dreptate, domnule procuror, chiar aşa şi este, n-am observat repetă Mitea şi-şi continuă spovedania.

Venise, în sfârşit, momentul să le împărtăşească hotărârea lui subită de a se da „la o parte”, lăsând „calea deschisă celor sortiţi fericirii”. Acum însă nu se mai simţea în stare să-şi deschidă inima, aşa