eu n-am intrat în casă... categoric vă spun. Tot timpul cât am zăbovit în grădină şi până în momentul când am plecat, uşa a fost încuiată. Am stat aşa la pândă sub fereastră şi m-am uitat la tata pe geam, atâta tot... Ţin minte foarte bine tot ce s-a întâmplat până în ultima clipă. Şi chiar dacă n-aş fi ţinut minte, sunt sigur c-a fost aşa, de vreme ce nimeni altul în afară de mine, de Smerdeakov şi de răposatul, nu cunoştea semnalul şi, fără semnal, pentru nimic în lume n-ar fi deschis cuiva!

— Semnalul? Care semnal? întrebă avid procurorul cu o curiozitate aproape morbidă, pierzându-şi dintr-o dată toată gravitatea.

Ai fi zis că încearcă să se strecoare şerpeşte, să-l învăluie pe furiş. Simţea că se ascunde aici un lucru de o importanţă capitală pe care nu ajunsese încă să-l cunoască şi se gândea cu inima strânsă că Mitea va refuza poate să-l dea în vileag.

Mitea clipi viclean din ochi, zâmbind ironic, maliţios.

— Va să zică, nu ştiai nimic! Şi dacă nu vreau să-ţi spun? Era un semnal pe care nu-l cunoştea decât răposatul, eu şi Smerdeakov, atâta tot, şi bunul Dumnezeu fireşte, dar n-aş crede c-o să puteţi afla de la el secretul. Şi e un lucru extrem de interesant, pe baza lui s-ar putea eşafoda o construcţie întreagă, ha-ha! Fiţi pe pace, domnilor, temerile dumneavoastră sunt neîntemeiate, fiindcă am să vă spun tot! Nu ştiţi încă cu cine aveţi de-a face! Inculpatul se denunţă singur, depune împotriva lui însuşi! Da, fiindcă eu sunt un om de onoare, aşa cum nu sunteţi dumneavoastră!

Procurorul înghiţi fără să clipească, rând pe rând, toate ofensele, tremurând tot de nerăbdare să afle faptul acela inedit. Mitea le descrise precis şi detailat semnalele pe care Feodor Pavlovici le inventase pentru Smerdeakov, explicându-le semnificaţia fiecărei bătăi în geam, le făcu şi o demonstraţie ciocănind în masă, ca să-şi poată da mai bine seama şi la întrebarea lui Nikolai Parfenovici dacă semnalul folosit de el atunci când ciocănise la fereastră era cel prin care bătrânul trebuia să ia cunoştinţă că „a venit Gruşenka” răspunse că da, într-adevăr îi anunţase venirea Gruşenkăi.

— Acum nu mai rămâne decât să ridicaţi schelăria! spuse el în încheiere pe un ton agresiv, întorcând dispreţuitor capul.

— Şi semnalele astea zici că nu le cunoştea decât răposatul dumitale tată, Smerdeakov şi dumneata? Încolo nimeni nu mai ştia de ele? insistă Nikolai Parfenovoci.

— Numai noi trei, tata, feciorul din casă, Smerdeakov şi cu mine, şi poate bunul Dumnezeu. Notaţi: bunul Dumnezeu – nu strică! Şi dumneavoastră o să aveţi odată nevoie de el!

Toate astea fură, bineînţeles, consemnate în procesul-verbal. În timp ce grefierul aşternea mărturia lui pe hârtie, procurorul se trezi deodată spunând, ca şi când i-ar fi venit în minte o idee la care nu se gândise până atunci:

— În cazul acesta, dacă Smerdeakov cunoştea şi el semnalul, iar dumneata respingi atât de energic învinuirea de a-ţi fi ucis tatăl, nu cumva feciorul o fi fost acela care a bătut în geam aşa cum conveniseră, făcându-l pe bătrân să-i deschidă uşa, ca pe urmă... pe urmă să-l asasineze?

Mitea se uită la el cu o ironie acerbă şi în acelaşi timp cu privirea încărcată de ură. Se uită lung de tot la el, fără să spună un cuvânt, atât de lung, încât procurorul începu să clipească.

— Ai prins vulpea! rosti el într-un târziu. Ai înhăţat-o de coadă, pârdalnica! He-he! îţi citesc lămurit gândurile, domnule procuror! Credeai c-o să sar în sus, c-o să mă agăţ de o vorbă aruncată în vânt, răcnind în gura mare: „Sigur că da, Smerdeakov trebuie să fie criminalul. Recunoaşte, mărturiseşte cinstit că într-adevăr aşa ţi-ai închipuit! Nu? Altfel, să ştii că nu mai scoţi nimic de la mine!

Procurorul însă nu voi să mărturisească. Tăcea, aşteptând.

— Ei uite, ai greşit, n-am de gând să arunc vina pe Smerdeakov!

— Şi chiar nu-l bănuieşti de loc?

— Dar ce, dumneavoastră îl bănuiţi cumva?

— L-am bănuit şi pe el la un moment dat. Mitea îşi pironi privirea, tăcut, în podea.

— Să lăsăm gluma deoparte, rosti el posac, după un timp. Din capul locului, adică din momentul când am ieşit de după perdea, trebuie să vă spun că m-a fulgerat un gând: „Smerdeakov!” Stăm aici la masă, strigând din fundul rărunchilor că n-am vărsat eu sângele tatii şi nu sunt vinovat şi, între timp, îmi suna mereu în ureche: „Smerdeakov!” Numele ăsta nu-mi iesea din cap şi pace. Adineauri chiar mi-a trecut din nou prin minte: „Smerdeakov!” Dar numai o clipă, atâta tot, fiindcă mi-am zis imediat: „Nu, n-a fost el!” Nu, domnilor, nu el este făptaşul!

— Atunci poate că bănuieşti pe altcineva. O altă persoană, se interesă cu menajamente Nikolai Parfenovici.

— Nu ştiu cine sau ce persoană anume putea să facă asta, dacă e mâna lui Dumnezeu aici sau a satanei, în orice caz,... nu poate fi vorba de Smerdeakov! i-o reteză scurt Mitea.

— De ce afirmi atât de categoric, de ce îl aperi cu atâta insistenţă?

— Din convingere. Fiindcă asta-i părerea mea. Smerdeakov este de felul lui un netrebnic şi un laş. Un laş, întruchiparea tuturor laşităţilor din lume într-un singur om, laşitatea în carne şi oase, umblând pe două picioare! Pesemne ca l-a ouat o găină. De câte ori îi vorbeam, tremura varga de frică să nu-l ucid, deşi nici măcar nu mişcăm mâna. E un biet pui de găină bolnav de epilepsie şi cam nătărău; şi un copil de opt ani ar putea să-l culce la pământ. Ca să vedeţi hal de om! Nu, domnilor, nu e Smerdeakov criminalul. De altfel, nici nu era aşa ahtiat după bani. De câte ori voiam să-l cinstesc, se codea să primească... Pentru ce l-ar fi omorât pe bătrân? Şi pe urmă se pare c-ar fi copilul lui din flori!

— Am auzit şi noi legenda asta. Dar şi dumneata eşti fiul tatălui dumitale şi, totuşi, parcă ziceai c-ai vrut să-l omori.

— Încă o piatră în grădina mea! Afurisită piatră, şi tare dureroasă! Dar nu mi-e frică. O, domnilor, nu credeţi, oare, că-i abject să-mi