visez acelaşi lucru... e un vis ciudat, ce revine din când în când... parcă mă urmăreşte cineva noaptea, cineva de care mi-e teribil de frică bâjbâie aşa pe întuneric, căutându-mă, şi eu atunci mă ascund după uşă sau după dulap... Şi mi-e ruşine că mă ascund, cu atât mai mult cu cât îmi dau seama că el ştie foarte bine unde mi-e ascunzătoarea, dar se face că nu mă vede înadins, ca să mă chinuie mai tare şi să poată savura pe îndelete spaima mea... Aşa cum faceţi şi dumneavoastră acum! Exact aşa!

— De multe ori se întâmplă să ai asemenea visuri? se informă procurorul.

— Da... Mitea se strâmbă. Nu cumva vrei să consemnezi şi asta în procesul-verbal?

— Nu, nu vreau, în orice caz însă visele dumitale sunt destul de curioase.

— Numai că de astă dată nu mai e un vis! E realitate, domnilor, realitatea vieţii! Eu sunt lupul, iar dumneavoastră vânătorii. Ce mai aşteptaţi? De ce nu hăituiţi fiara?

— Comparaţia dumitale e cu totul deplasată... Îi reproşa pe un ton blajin Nikolai Parfenovici.  Nu mai apucă să urmeze, căci Mitea luă iarăşi foc, deşi explozia năprasnică de mânie de mai înainte îi răcorise inima şi-l făcuse să se mai îmbuneze.

— Nu, domnilor, nu! exclamă el. Puteţi să nu acordaţi nici un credit unui criminal ori unui infractor pe care-l torturaţi cu întrebările dumneavoastră, dar unui om cinstit, domnilor, unui om însufleţit de cele mai lăudabile sentimente (o spun cu tot curajul!), nu, nu se poate să nu-i daţi crezare!... Nu aveţi nici un drept să nu-l credeţi... Dar...

 

 

V - AL TREILEA CALVAR

 

Mitea îşi continuă mărturisirile ceva mai temperat, deşi se vedea clar că îşi da toată silinţa să nu omită cumva vreun amănunt. Povesti cum sărise peste gard în grădina tatălui său, cum se apropiase tiptil de casă şi tot ce se întâmplase apoi sub fereastră. Clar şi răspicat, ca şi când ar fi căutat să cizeleze fiecare cuvânt în parte, zugrăvi sentimentele pe care le încercase în clipele acelea când ardea de nerăbdare să afle dacă Gruşenka era sau nu înăuntru. I se păru curios că atât procurorul, cât şi judecătorul de instrucţie, îl ascultau de astă dată cu un aer cât se poate de rezervat, uitânduse la el cu nişte priviri îngheţate şi învrednicindu-se rareori să-i pună câte o întrebare. Mitea nu izbutea să descifreze nimic pe figurile lor. „S-au supărat, se simt jigniţi probabil, dracu să-i pieptene!” îşi spuse el. Când le destăinui cum îi trecuse prin gând, în cele din urmă, să recurgă la semnalul prin care bătrânul urma să fie anunţat în cazul când ar fi venit Gruşenka, nici procurorul, nici judecătorul nu acordară vreo atenţie cuvântului semnal, ca şi cum nici nu l-ar fi auzit. Lipsa lor de curiozitate avu darul să-l intrige pe Mitea. Ajunse, în sfârşit, la momentul când îl văzuse pe taică-său aplecându-se pe fereastră şi când, învolburat de o ură năprasnică, smucise pisălogul din buzunar. Mitea făcu o pauză şi, cum şedea aşa, privind din profil peretele din faţa lui, îşi dădea seama că-n vremea asta cei doi anchetatori îl sorbeau din ochi.

— Şi atunci, zise judecătorul, ai scos arma şi... şi pe urmă ce s-a mai întâmplat?

— Pe urmă? Pe urmă l-am ucis... i-am dat una cu pisălogul în tâmplă şi i-am spart capul... asta ar fi versiunea dumneavoastră! izbucni el, scăpărând fulgere de indignare din ochi. Mînia ce se stinsese o clipă în sufletul lui se dezlănţui de astă dată cu o forţă nestăvilită.

— Asta ar fi versiunea noastră, repetă Nikolai Parfenovici, dar versiunea dumitale care e?

Mitea îşi lăsă privirile în pământ şi tăcu o bucată de vreme.

— Versiunea mea, domnilor? rosti el, în sfârşit, încet de tot. Ştiu eu, poate că lacrimile cuiva sau poate că maică-mea s-o fi rugat lui Dumnezeu pentru mine, ori sfântul duih va fi pogorât în clipa aceea în sufletul meu – nu ştiu, în orice caz însă diavolul a fost biruit. M-am tras înapoi de la fereastră şi am rupt-o la fugă spre gard... Tata s-a speriat – nu m-a observat decât atunci – a dat un ţipăt şi a dispărut imediat de la geam, parcă-l văd şi acum. Am străbătut în goana mare grădina, am ajuns la poalele ulucilor şi... acolo m-a prins Grigori, tocmai încălecasem gardul când m-a înhăţat...

Abia atunci ridică ochii spre ascultători. Amândoi continuau să se uite la el, atenţi şi impasibili. Inima îi zvâcni înfiorată de indignare.

— Vă bateţi joc de mine! exclamă el.

— De unde deduci asta? îl întrebă Nikolai Parfenovici.

— Nu credeţi nici un cuvânt din tot ce v-ara spus, iată de unde! îmi dau seama doar că atinsesem punctul culminant: bătrânul zace acolo cu capul spart, iar eu, după ce v-am descris atât de dramatic cum am simţit deodată imboldul să-l omor şi chiar cum am scos pisălogul din buzunar, să spun c-am fugit aşa, tam-nesam, de la fereastră... Un adevărat poem! Un poem în versuri! Şi chiar mă credeţi pe cuvânt?! Haida-de! Tare sunteţi mucaliţi, domnilor!

Mitea se răsuci atît de brusc, încât scaunul trosni din încheieturi.

— N-ai observat cumva, începu procurorul fără să ia câtuşi de puţin în consideraţie indignarea lui, în momentul când ai plecat de la fereastră, dacă uşa dinspre grădină, din spatele casei, era deschisă sau nu?

— Nu, nu era deschisă.

— Nu era?

— Dimpotrivă, era încuiată, ferecată, cine putea s-o deschidă? Adică staţi! Uşa! exclamă el tresărind, ca şi când s-ar fi dumerit, în fine. Aţi găsit-o cumva descuiată?

— Da.

— Păi cine putea s-o deschidă dacă n-aţi descuiat-o dumneavoastră? întrebă Mitea, peste măsură de mirat.

— Uşa era dată de perete. Ucigaşul tatălui dumitale, fără îndoială, a intrat in casă pe acolo şi tot pe acolo a ieşit afară! rosti răspicat, apăsând pe fiece cuvânt, procurorul. E limpede ca lumina zilei. Asasinatul a fost săvârşit în odaie şi nu prin fereastră. Asta s-a stabilit precis la anchetă după poziţia în care se afla corpul şi după multe alte indicii. În privinţa asta, nu încape nici o îndoială.

Mitea părea consternat.

— Dar nu se poate, domnilor! strigă el, pierzându-şi capul. Eu...