partea anchetatorilor care găsiră de cuviinţă să-l consemneze în procesul-verbal, întrucât era o nouă confirmare a faptului că nu avusese nici o leţcaie în buzunar cu două zile mai înainte. Cu cât trecea vremea însă Mitea devenea tot mai posac. Le povesti călătoria pe care o făcuse în căutarea lui Copoiu, noaptea petrecută în cocioaba unde fusese cât pe ce să moară asfixiat de emanaţiile din sobă etc, şi ajungând la întoarcerea lui în oraş, se apucă să descrie în amănunţime, fără să fie rugat, chinurile prin care trecuse din pricina geloziei. Oamenii legii îl ascultau în tăcere, cu luare-aminte; reţinură mai ales faptul că, pentru a o urmări mai uşor pe Gruşenka, el avea mai demult instalat un post de observaţie în grădina Mariei Kondratievna, de unde putea să supravegheze spatele casei lui Feodor Pavlovici şi că Smerdeakov îl ţinea la curent cu tot ce se petrecea; toate acestea fură consemnate minuţios în procesul-verbal. Le vorbi apoi cu pasiune şi pe îndelete despre gelozia lui, cu toate că-i era penibil să-şi dea în vileag nişte sentimente atât de intime, să le expună aşa, la lumina zilei, „de râsul lumii”; de dragul adevărului căuta să-şi calce pe inimă, trecând peste orice reticenţă, Până la urmă însă văzând privirile severe şi impasibile ale procurorului şi judecătorului de instrucţie aţintite asupra lui, în timp ce le făcea aceste destăinuiri, se simţi nespus de intimidat: „Frumos îmi şade, se mustra el, cuprins de amărăciune, merită oare mucosul ăsta, Nikolai Parfenovici, cu care zilele trecute flecăream vrute şi nevrute despre femei, şi procurorul ăsta ofticos să-mi deschid aşa sufletul în faţa lor, ce ruşine!” Ca să-şi spună apoi în gând, drept consolare, un vers: „Taci, inimă, şi rabdă; smereşte-te şi taci!” îşi înfrână însă nerăbdarea şi reluă firul povestirii. Ajungând la incidentul cu doamna Hohlakova, se simţi din nou bine dispus; ba chiar avu chef să le istorisească o anecdotă care circula pe socoteala acestei cuconiţe şi care nu avea nici o legătură cu ancheta, dar judecătorul îi taie numaidecât vorba, rugându-l politicos să se rezume la lucrurile „esenţiale”. Când le descrise apoi disperarea ce-l cuprinsese în momentul în care ieşise din casa Hohlakovei, mărturisindu-le c-ar fi fost în stare atunci „să înjunghie pe cineva, numai să facă rost de cele trei mii de ruble”, anchetatorii îl opriră din nou, ca să consemneze în procesul-verbal că „intenţionase să înjunghie pe cineva”. Mitea nu obiectă nimic. În sfârşit, le povesti cum prinsese de veste că Gruşenka îl trăsese pe sfoară, luându-şi imediat tălpăşiţa de la Samsonov, deşi lui îi spusese c-o să stea cu bătrânul până la miezul nopţii. „A fost spre norocul Feniei că n-aveam nici un moment de pierdut, altminteri, domnilor, cred c-aş fi ucis-o acolo, pe loc!” îl luă gura pe dinainte. Şi de astă dată, cuvintele lui fură notate cu sfinţenie. Mitea aşteptă posomorât până ce grefierul isprăvi de scris, dar când se pregătea să urmeze, povestindu-le cum alergase într-un suflet acasă la taică-său şi intrase în grădină, procurorul îl opri şi, deschizând o servietă mare, pe care o ţinea lângă el pe canapea, scoase dinăuntru pisălogul de aramă şi i-l arata.

— Cunoşti obiectul ăsta? îl întrebă el. Mitea zîmbi întunecat.

— Ah, da! Cum să nu-l cunosc?! Vrei să mi-l dai puţin să mă uit la el... Ba nu, dracu să-l ia, ce-mi trebuie!

— Ai uitat să pomeneşti despre el, observă judecătorul de instrucţie.

— Ei, drăcie! Doar nu vă închipuiţi că l-aş fi tăinuit, până la urmă trebuia să vorbesc şi de el! Am uitat, atâta tot!

— Eşti atât de bun să ne spui cât mai amănunţit cum ţi l-ai procurat?

— Poftim, cu cea mai mare plăcere, domnilor.

Mitea le relată cum înşfăcase pisălogul şi fugise din casă.

— Dar în ce scop te-ai înarmat cu acest instrument?

— În ce scop? Ştiu eu, aşa, fără nici un scop! L-am luat şi am fugit afară!

— Dar de ce l-ai luat, dacă nu voiai să faci nimic cu el?

Mitea fierbea de necaz. Se uită ţintă la „mucosul acela” cu un zâmbet strâmb, înciudat. Se simţea din ce în ce mai prost când se gândea că-şi deschisese sufletul faţă de „asemenea indivizi”, vorbindu-le atât de sincer şi cu atâta spontaneitate despre gelozia lui.

— Dar mai dă-l dracului de pisălog! izbucni el fără să vrea.

— Totuşi...

— L-am luat ca să mă apăr de câini. Era întuneric... L-am luat aşa, să am ceva asupra mea pentru orice eventualitate.

— Mai înainte tot aşa aveai obiceiul să ieşi înarmat din casă, noaptea, dacă zici că ţi-e frică să umbli pe întuneric?

— Ei, drăcia dracului! Cu dumneavoastră nu se poate discuta, domnilor! strigă Mitea scos din fire. Şi, roşu la faţă de mânie, se întoarse către grefier şi-i dictă în pripă, cu un tremur isteric în glas: Scrie imediat... zi aşa... „am luat pisălogul şi m-am dus glonţ la tatăl meu... Feodor Pavlovici... să-i dau cu el în cap, să-l omor!” Sunteţi mulţumiţi, domnilor? V-aţi liniştit? apostrofă el pe oamenii legii, privindu-i sfidător.

— Îţi dai seama, cred, că nu putem lua în serios o declaraţie făcută într-un moment de enervare, iritat de întrebările noastre pe care ţii cu tot dinadinsul să le bagatelizezi, deşi sunt de o mare, de o extremă importanţă! îi răspunse procurorul glacial.

— Îmi pare rău, domnilor! Dar ce vreţi să vă spun? Am luat pisălogul... ei şi? Pentru ce se întâmplă să iei ceva în mână în asemenea cazuri? Habar n-am! L-am luat pur şi simplu şi am fugit. Asta-i tot! Mai mare ruşinea, zău, domnilor, passons{36}... Altfel, jur că nici nu mai deschid gura!

Îşi luă capul în palme, sprijinindu-şi coatele pe masă. Şedea întors din profil către ei şi privea stăruitor peretele din faţă silindu-se să înăbuşe un sentiment duşmănos ce stătea să-l copleşească. Era gata să se ridice brusc de pe scaun, declarându-le că nu mai scoate un cuvânt „chiar dacă i-ar tăia capul”.

— Vedeţi, domnilor, urmă el în silă, am impresia, cum stau aşa şi vă ascult, că visez cu ochii deschişi... Ştiţi, mi s-a întâmplat de câteva ori să