pierderea drepturilor civile... fără pierderea drepturilor, nu-i aşa, domnule procuror? Cum vă spuneam, domnilor, îmi dau perfect de bine seama de diferenţa ce există între noi... Totuşi, trebuie să recunoaşteţi că întrebările de felul acesta – unde ai călcat, cum ai călcat, când ai călcat şi în ce ai călcat – sunt în stare să încurce şi pe Dumnezeu. Dacă s-o întâmpla să mă zăpăcesc şi o să consemnaţi mai ştiu eu ce trăsnaie în procesul-verbal, negru pe alb, unde o să ajungem? Nicăieri! Şi apoi, dac-am început vorbăria asta lăsaţi-mă s-o duc până la capăt, iar dumneavoastră, ca oameni de omenie şi cu studii înalte, o să fiţi indulgenţi. În concluzie, deci, vă rog din tot sufletul să renunţaţi la tipicul obişnuit al unui interogatoriu! Nu vă gândiţi dinainte: să începem chestionarul cu mărunţişuri, cu tot felul de fleacuri, cerându-i, bunăoară, să ne spună cum s-a sculat, ce a mâncat, cum a scuipat şi după ce vom „adormi atenţia criminalului” să-l pocnim în moalele capului cu o întrebare care sa-l turtească: „Pe cine ai ucis, pe cine ai prădat?” Ha-ha! Asta-i procedura reglementară, chiţibuşurile pe care se bizuie toată strategia dumneavoastră! Dar, domnilor, cu asemenea chiţibuşuri îi puteţi adormi pe mujici, la mine însă nu se prind! Ştiu eu cum merge treaba, că doar am făcut şi eu armata, ha-ha-ha! Nu vă supăraţi, domnilor, vă rog să-mi iertaţi impertinenţa! exclamă el, privindu-i cu o blândeţe neaşteptată, aproape curioasă. Se cade să fiţi ceva mai indulgenţi cu Mitea Karamazov, sunt lucruri care, poate, nu i se iartă unui om deştept, dar lui Mitea, da! Ha, ha!

Nikolai Parfenovici râdea ascultându-l. Procurorul, în schimb, nici nu zâmbea măcar, mulţumindu-se să se uite la el atent, cu o privire pătrunzătoare, ca şi cum ar fi căutat să nu scape nici o vorbă, nici o mişcare, nici o tresărire a celei mai mici cutişoare de pe obrazul lui.

— Dar noi am procedat aşa din capul locului, observă Nikolai Parfenovici, continuând să râdă. Am stabilit să nu te derutăm cu întrebări inutile, nu te-am pus să ne spui nici cum te-ai sculat, nici ce ai mâncat, am început cu esenţialul.

— Înţeleg, înţeleg şi apreciez! Sunt mişcat de bunătatea pe care mi-o arătaţi, bunătate, într-adevăr, a unor suflete nobile. Suntem aici trei persoane onorabile – nu-i aşa? – prin urmare, discuţia noastră trebuie să se bizuie pe încrederea reciprocă, pe care e firesc s-o nutrească unii faţă de alţii oamenii civilizaţi, oamenii de lume, legaţi între ei prin onoarea şi rangul lor social. În orice caz, daţi-mi voie ca, într-un moment de grea cumpănă cum e cel de faţă, când onoarea mea este târâtă în noroi, să vă consider drept cei mai buni prieteni ai mei! Sper să nu luaţi acest lucru ca pe o ofensă, nu-i aşa, domnilor!

— Câtuşi de puţin, dimpotrivă, ţi-ai exprimat minunat sentimentele, Dmitri Feodorovici! aprobă solemn Nikolai Parfenovici.

— Iar cât priveşte amănuntele, domnilor, jos cu toate chiţibuşurile avocăţeşti! strigă Mitea exuberant. Altfel, cine ştie ce dracu mai iese până la urmă! Am dreptate?

— Am să-ţi urmez întocmai sfaturile judicioase, îi luă vorba din gură procurorul. Totuşi, nu pot să renunţ la întrebarea pe care ţi-am pus-o. Este foarte important să ştim pentru ce ai avut nevoie de această sumă, adică exact de trei mii de ruble.

— Pentru ce? Pentru una, pentru alta... În sfârşit... ca să plătesc o datorie de onoare.

— Cui?

— De astă dată refuz categoric să răspund, domnilor! Nu pentru că n-aş putea sau ar trebui să-mi calc pe inimă, ori m-aş teme s-o fac, Doamne fereşte! Este un fleac, nimica toată, dar nu vreau să răspund din principiu: este vorba de viaţa mea particulară şi nu permit nimănui să se atingă de ea! E un principiu la care ţin. Întrebarea dumitale, domnule procuror, nu are nici o legătură cu împrejurarea de faţă, şi tot ce nu are legătură cu ea face parte din viaţa mea intimă! Trebuia să restitui o datorie, o datorie de onoare. Cui? Nu vreau să vă spun!

— Ne dai voie să consemnăm acest lucru? întrebă procurorul.

— Cu cea mai mare plăcere. Luaţi notă că refuz să spun şi nici n-am să spun vreodată. Ar fi nedemn din punctul meu de vedere. Dacă vreţi, puteţi adăuga şi asta. Cum văd eu, aveţi timp de pierdut ca să notaţi atâtea năzbâtii!

— Dă-mi voie, stimate domn, să te previn şi să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru pe care dumneata poate nu-l cunoşti, rosti autoritar procurorul cu un aer deosebit de grav. Dumneata ai tot dreptul să nu răspunzi la întrebările pe care ţi le punem, iar noi la rândul nostru nu avem nici un drept să te tragem de limbă, dacă dintr-un motiv sau altul refuzi să răspunzi la întrebările noastre. Asta rămâne la alegerea dumitale. Totuşi, suntem datori să-ţi deschidem ochii şi să-ţi arătăm că-ţi periclitezi singur situaţia refuzând să dai anumite explicaţii. Şi acum, continuă, te rog...

— Domnilor, nu mă supăr... eu... Îngăimă Mitea ruşinat de admonestarea procurorului. Cum vă spuneam, Samsonov ăsta, la care m-am dus atunci...

N-are rost, cred, să redau peripeţiile pe care cititorul le cunoaşte din cele arătate mai înainte. Vrând să termine mai repede, Mitea se străduia să prezinte cât mai amănunţit întâmplările, fără să piardă totuşi prea mult timp. Dar cum, pe măsură ce vorbea, declaraţiile lui erau consemnate, trebuia să se întrerupă în tot momentul. Enervat, blestema mereu în sinea lui procedeul, deşi deocamdată nu-şi pierduse încă răbdarea. Din când în când doar răbufnea: „Domnilor, dar asta l-ar scoate din fire şi pe Dumnezeu!” sau: „Domnilor, de ce mă fierbeţi aşa de pomană? Continua să fie totuşi la fel de prietenos şi expansiv ca şi până atunci. Le povesti, de pildă, cum fusese tras pe sfoară de Samsonov (acum nu mai avea nici o îndoială că bătrânul îi jucase un renghi) şi cum îşi vânduse ceasul pentru şase ruble, ca să aibă bani de drum. Spre nemăsurata lui indignare, amănuntul acesta inedit şi pentru procuror, ca şi pentru judecătorul de instrucţie, se bucură de o atenţie deosebită din