să ne încurce, poate ne-am fi înţeles din capul locului. Uite că iar am pomenit despre ele... Sunt la dispoziţia dumneavoastră, dar pentru asta jur că avem nevoie de încredere reciprocă, eu de încrederea domniilor-voastre, iar dumneavoastră de încrederea mea, altfel n-o s-o scoatem la capăt niciodată. O spun chiar în interesul anchetei. La treabă, domnilor, la treabă... Şi mai ales nu-mi mai scormoniţi sufletul, nu mă mai chinuiţi cu tot felul de mărunţişuri, întrebaţi-mă numai ce este strict necesar, cercetaţi numai faptele, faptele precise, şi sunt gata să vă dezvălui tot. Lăsaţi dracului amănuntele!

Mitea spuse astfel tot ce avea de spus. Interogatoriul se desfăşură mai departe.

 

 

IV - AL DOILEA CALVAR

 

— Nici nu-ţi dai seama cât de mult ne reconfortează bunăvoinţa pe care o dovedeşti, arătându-te gata să răspunzi la întrebări, Dmitri Feodorovici... Îl lăudă Nikolai Parfenovici înseninat. Un sentiment de vădită satisfacţie făcea să-i lucească ochii mari, cenuşii, uşor bulbucaţi, a căror miopie ieşea şi mai mult în vileag acum, că-şi scosese ochelarii. Ai spus un lucru foarte înţelept în ce priveşte încrederea reciprocă; ai dreptate, fără încredere nu se poate limpezi o problemă atât de importantă, dacă într-adevăr persoana asupra căreia planează bănuiala doreşte, speră şi e în stare să se dezvinovăţească. Dinspre partea noastră, vom face tot ce ne stă în putere... cred că ţi-ai putut da seama după comportarea noastră de până acum... Eşti de acord, Ippolit Kirillovici? se adresă el procurorului.

— Bineînţeles, încuviinţă acesta, deşi ceva mai rece decât Nikolai Parfenovici.

Trebuie să vă spun că Nikolai Parfenovici, proaspăt venit la noi în oraş, simţise de la început, de când îşi luase slujba în primire, o adâncă stimă pentru Ippolit Kirillovici de care se ataşase sufleteşte. Era poate singurul om care credea orbeşte în excepţionala pătrundere psihologică şi în darul oratoric al sărmanului nostru procuror „nedreptăţit”, considerându-l cu adevărat o victimă a indolenţei celor mari. Îl cunoştea din auzite încă de la Petersburg. La rândul său, tânărul judecător de instrucţie era unicul om din lume la care procurorul „persecutat” părea să ţină cu toată sinceritatea. În drum spre Mokroe, avuseseră destul răgaz să discute şi să cadă de acord în privinţa afacerii pe care trebuiau s-o ancheteze şi acum Nikolai Parfenovici, cu mintea lui ageră, prindea din zbor sensul celei mai uşoare aluzii, descifra pe loc orice schimbare de fizionomie a colegului său mai vârstnic, îl înţelegea dintr-un cuvânt spus pe jumătate, dintr-o privire, ba chiar numai dintr-o simplă clipire a ochilor.

— Domnilor, lăsaţi-mă să vă istorisesc tot ce s-a întâmplat, dar vă rog insistent să nu mă întrerupeţi cu întrebări inutile, am să vă spun tot, îi preveni Mitea înfrigurat.

— Perfect. Îţi mulţumim. Dar înainte de a asculta destăinuirile dumitale, aşa vrea, dacă-mi dai voie, să mai precizez un lucru care ne interesează în mod deosebit şi anume: este vorba de cele zece ruble pe care le-ai împrumutat ieri, în jurul orei cinci, de la prietenul dumitale Piotr Ilici Perhotin, lăsând amanet pistoalele.

— Aşa e, domnilor, le-am amanetat pentru zece ruble! Ei şi? Asta-i tot, ce pot să vă spun mai mult? Le-am amanetat când m-am întors de da ţară.

— Te-ai întors de la ţară? Dar ce, ai fost plecat din oraş?

— Da. domnilor, am fost la patruzeci de verste de aici, n-aţi ştiut?

Procurorul şi Nikolai Parfenovici se uitară unul la altul.

— În general, cred că ar fi mai bine să începi prin a ne descrie punct cu punct ziua de ieri, de pildă, ce-ai făcut ieri dimineaţă? Aş vrea să te întreb, cu permisiunea dumitale, pentru ce ai plecat din oraş, când anume ai plecat şi la ce ora te-ai întors înapoi... În sfârşit, tot ce ne poţi spune în legătura cu această plecare...

— Păi eu ce zic, tocmai de aici trebuia să porniţi, râse Mitea. Şi dacă vreţi să ştiţi ar fi mai bine să reiau firul întâmplărilor nu de ieri, ci de alaltăieri dimineaţa. Numai aşa o să înţelegeţi de de, unde şi cu ce scop ani plecat. Aşadar, domnilor, alaltăieri am fost la un negustor din oraş, Samsonov, să-i cer împrumut trei mii de ruble contra unei garanţii foarte serioase. Era ceva foarte, foarte urgent...

— Dacă-mi dai voie, îl întrerupse politicos procurorul. Cum se explică nevoia asta urgentă de bani? Şi de ce îţi trebuia neapărat suma asta, trei mii de ruble în cap?

— Ei, domnilor, iarăşi o întrebare de prisos, ne pierdem în amănunte: de ce, pentru ce, de ce atâta şi nu atâta şi aşa mai departe... Dac-o să continuăm aşa, n-o să ne ajungă nici trei volume pentru toată povestea asta, ar trebui chiar şi un epilog.

Mitea vorbea cu o blajină familiaritate, deşi oarecum impacientat, ca un om însufleţit de cele mai bune intenţii şi care nu doreşte altceva decât să mărturisească cinstit adevărul.

— Domnilor, urmă el, făcând la rândul său o paranteză, n-aş vrea să-mi luaţi în nume de rău încăpăţânarea asta a mea. Puteţi fi siguri că vă port tot respectul şi că sunt perfect conştient de situaţie. Să nu credeţi cumva că sunt turmentat. M-am trezit din beţie. Şi chiar dac-aş fi beat n-ar fi nimic. Vorba aceea:

Treaz de-oi fi, sunt dobitoc

Când mă-mbăt sunt isteţ foc.

Ha-ha! îmi dau seama, domnilor, că până se vor lămuri lucrurile, nu mi-e permis sa fac asemenea spirite, înseamnă să fiu ireverenţios, dar vă rog să-mi daţi voie să-mi păstrez demnitatea mea omenească. Înţeleg prea bine că în momentul de faţă există o diferenţă între noi: în ochii dumneavoastră trec totuşi drept un criminal şi, deci, în nici un caz nu putem discuta de la egal la egal. Şi pe urmă, dumneavoastră aveţi obligaţia să mă urmăriţi, doar nu mă pot aştepta să mă felicitaţi pentru pocinogul pe care l-am făcut cu Grigori. Nu se poate să loveşti aşa un biet om bătrân şi să-i spargi capul fără să tragi consecinţele. Probabil că pentru treaba asta o să-mi faceţi proces şi o să stau la răcoare vreo şase luni de zile, dacă nu chiar un an, nu ştiu ce pedeapsă prevede codul penal în asemenea cazuri. Dar fără