ciudată punea treptat stăpânire pe el. Şi, pe măsură ce răspundea la întrebările judecătorului, devenea din ce în ce mai posac. Tocmai atunci însă se întâmplă un lucru cu totul neaşteptat. Deşi fusese scoasă cu forţa din odaie de la începutul interogatoriului, Gruşenka se afla destul de aproape, n-o despărţeau decât două încăperi de odaia albastră, în care se instalaseră anchetatorii, întâi o odăiţă cu o singură fereastră, în care şedea ea, pe urmă salonul unde avusese loc petrecerea şi se dansase. Nu mai era nimeni cu dânsa în afară de Maximov care, înlemnit de spaimă, se agăţase de ea ca de unica lui salvare. Uşa era păzită de un gealat cu insignă în piept. Gruşenka plângea. La un moment dat, simţind că nu mai poate pune stavilă durerii, sări in sus frângându-şi mâinile şi ieşi valvârtej afară, la Mitea al ei, ţipând sfâşietor: „Păcatele mele, păcatele mele!” Atât de năprasnic se petrecu totul, încât gealatul de la uşă nu mai avu răgaz să-i taie drumul.

Auzind răcnetul său, Mitea începu să tremure ca varga, zvâcni de pe scaun şi se repezi înaintea ei, urlând şi el disperat. Nu-i lăsară totuşi să se apropie unul de altul, atât doar că apucară să se mai vadă o dată. Mitea se simţi înşfăcat de o mână care-l opri locului şi începu să se zbată din răsputeri, încercând să scape din strânsoare; abia dacă putură să-l stăpânească trei-patru oameni. Gruşenka avu şi ea aceeaşi soartă; Mitea o văzu întinzând mâinile spre el şi ţipând în timp ce o scoteau afară. Când incidentul se termină în sfârşit, se pomeni din nou pe scaun, la masă, faţă-n faţă cu judecătorul, strigând iarăşi şi iarăşi, fără încetare:

— Ce aveţi cu ea? De ce o chinuiţi aşa? E nevinovată, vă jur că-i nevinovată!...

Procurorul şi judecătorul de instrucţie îşi dădeau toată silinţa să-l potolească. Trecură aşa vreo zece minute, până când Mihail Makarovici, care ieşise o dată cu Gruşenka, se întoarse grăbit în odaie şi-i comunică, vădit impresionat, procurorului:

— Am dus-o jos, tocmai la celălalt capăt, dar daca-mi daţi voie, domnilor, aş vrea să-i spun un cuvânt nenorocitului ăstuia. În prezenţa domniilor-voastre, bineînţeles!

— Vai de mine, mai încape vorbă, Mihail Makarovici!? încuviinţă judecătorul de instrucţie. Nu avem nimic împotrivă!

— Dmitri Feodorovici, ascultă-mă, băiatule... Începu bătrânul. Pe chipul lui tulburat se citea o neţărmurită compătimire, o duioşie aproape părintească pentru bietul om. Am coborât cu Agrafena Alexandrovna a dumitale şi am lăsat-o cu fetele jupânului, le-am spus să aibă grijă de ea. E şi moşneagul acela acolo, Maximov, nu se dezlipeşte de dânsa. Am înduplecat-o să fie cuminte, auzi? Am căutat s-o liniştesc şi cred c-am reuşit s-o conving, i-am spus că dumneata eşti obligat să te dezvinovăţeşti şi de aceea trebuie să te lase în pace şi să nu te necăjească, altfel s-ar putea să te încurci şi să dai vreun răspuns greşit, care ţi-ar îngreuna şi mai mult situaţia, pricepi? într-un cuvânt, aşa cum i-am vorbit m-a înţeles. E femeie deşteaptă, frate dragă, şi tare de treabă, nu zici c-a vrut să mă sărute pe mine, om bătrân?! Cât s-a mai rugat pentru dumneata! M-a trimis să-ţi spun că poţi fi liniştit în privinţa ei, aşa că, fătul meu, acum, când mă întorc la dânsa, trebuie să-i spun că ţi-ai venit în fire şi că nu-i porţi de grijă. Hai, potoleşte-te, fii om de înţeles! Dinspre partea mea, domnilor, vă mărturisesc că mă simt cu păcat faţă de ea: este un suflet de creştin, o fiinţă blândă ca un mieluşel şi n-o cred în stare să facă vreun rău. Aşadar, pot să-i spun, Dmitri Feodorovici, c-o să stai liniştit, da?

Inimă bună, bătrânul adăugase multe de la el, dar durerea Gruşenkăi, atât de adânc omenească, reuşise să-i zguduie sufletul blajin, încât acum era cu lacrimile în ochi. Mitea se repezi la el.

— Iertaţi-mă, domnilor, nu vă supăraţi, daţi-mi voie, vă rog, numai o clipă! strigă el. Sunteţi un înger, Mihail Makarovici, nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru tot ce-aţi făcut pentru dânsa. Am sa stau liniştit, da, da, am să fiu chiar bine dispus. Şi fiindcă aveţi un suflet atât de bun, de o nemărginită bunătate, vă rog să-i spuneţi că sunt vesel, da, vesel şi cu râsul pe buze de bucurie, ştiind că dumneavoastră sunteţi lânga ea, ca un înger păzitor. C-o să isprăvesc repede şi, cum o să scap, am să vin s-o văd, să aibă răbdare! Apoi, întorcându-se către anchetatori: Domnilor! Am să-mi deschid inima în faţa domniilor-voastre, am să vă spun tot ca să terminăm mai curând. Ce veselie o să fie pe noi şi cum o să mai râdem împreună după aceea, când o să isprăvim, nu-i aşa? Femeia aceasta, domnilor, este regina sufletului meu! O, lăsaţi-mă să vă vorbesc despre ea, îngăduiţi-mă să vă împărtăşesc taina mea scumpă... Vad că am de-a face cu nişte oameni de omenie: este lumina ochilor mei, e ca o sfântă pentru mine! O, dac-aţi şti! Aţi auzit-o cum a strigat: „Cu tine merg şi la moarte!” Şi ce-a avut de la mine, un amărât de golan, o sărăcie? De ce mă iubeşte? Merit eu, un neisprăvit, un netrebnic ca mine cu mutra asta păcătoasă, să mă iubească într-atât, încât să meargă cu mine la ocnă? Pentru mine s-a târât adineauri la picioarele domniilor-voastre, ea, care-i atât de mândră şi al cărei suflet e atât de curat! Cum să n-o admir, cum să nu-mi mărturisesc dragostea în gura mare, cum să n-o doresc cu toată fiinţa mea, aşa cum o doresc în clipa asta? O, domnilor, iertaţi-mă! Dar acum, acum mă simt în sfârşit liniştit!

Căzu pe scaun şi, cu faţa îngropată în palme, izbucni în lacrimi. De astă dată însă erau lacrimi de fericire. Îşi reveni însă numaidecât. Bătrânul ispravnic părea încântat, ca şi juriştii de altfel: simţeau că interogatoriul intrase pe un nou făgaş. După ce-l petrecu pe ispravnic până la uşă, Mitea se întoarse aproape voios.

— Ei, şi acum, domnilor, sunt cu totul la dispoziţia domniilor-voastre! Şi... dacă n-ar fi fost toate aceste amănunte care