cu ochi buni pe răposatul Feodor Pavlovici şi că erai tot timpul în ceartă cu dânsul... Cel puţin acum un sfert de oră, dacă nu mă înşel, ai declarat în gura mare că aveai intenţia să-l ucizi, „Nu l-am omorât, ai strigat dumneata, dar am vrut să-l omor”.

— Am strigat eu aşa? De, ştiu eu, tot ce se poate, domnilor! Da, aşa e, din păcate am vrut să-l omor, de multe ori mi-a trecut prin gând... din păcate, da, e adevărat!...

— Prin urmare, ai vrut s-o faci. Bun. N-ai putea acum să ne explici ce anume a determinat ura asta înverşunată împotriva tatălui dumitale?

Mitea se întunecă deodată la faţă.

— Ce să vă mai explic, domnilor! dădu el din umeri, coborând privirile în pământ. Nu mi-am ascuns niciodată sentimentele, tot oraşul le cunoaşte, sau cel puţin aceia care vin mai des la local. Chiar acum câteva zile mi le-am mărturisit în chilia stareţului Zosima... Şi în aceeaşi seară l-am bătut pe tata atât de crunt că puţin a lipsit să nu moară de mâna mea. Ba chiar am jurat că a doua oară când o să vin am să-l omor neapărat, am jurat asta de faţă cu martori... O, dacă-i vorba de martori, puteţi găsi cu duiumul! O lună întreagă am urlat c-o să-l ucid, toată lumea din oraş a auzit!... Faptele sunt evidente, faptele au elocvenţa lor, sunt grăitoare, dar sentimentele, domnilor, sentimentele sunt cu totul altceva! (Mitea se întunecă şi mai tare). Mi se pare totuşi, domnilor, că nu aveţi nici un drept să-mi scormoniţi sentimentele. Îmi dau perfect de bine seama că sunteţi învestiţi cu o anumită autoritate, dar sentimentele mele mă privesc pe mine exclusiv, sunt lucruri prea intime şi, deci, strict personale... După cum ştiţi însă nu le-am ascuns niciodată... am vorbit în gura mare despre ele la tractir, mărturisindu-le oricui voia să-mi dea ascultare şi... Şi nici acum n-am să fac din ele un secret. Văd că în cazul de faţă există dovezi zdrobitoare împotriva mea: am spus la toată lumea c-am să-l ucid şi uite că omul a fost într-adevăr asasinat! Cine poate să fie ucigaşul dacă nu eu? Ha-ha! Va iert, domnilor, vă iert din toată inima! Sunt şi eu uluit peste măsură, simt că se încreţeşte pielea pe mine, căci dacă nu l-am omorât eu, atunci cine a săvârşit crima? Nu-i aşa?? Dacă nu sunt eu asasinul, atunci cine să fie? Domnilor, întrebă el brusc, vreau să ştiu, vă rog stăruitor să-mi spuneţi: unde a fost ucis? Cum? Cu ce şi cum? Vă rog să-mi spuneţi şi mie!

Vorbise precipitat, uitându-se când la procuror, când la judecătorul de instrucţie.

— L-am găsit la dânsul în birou, pe jos, întins pe spate, cu capul spart, răspunse procurorul.

— E îngrozitor, domnilor! Mitea se cutremură înfiorat şi punând cotul pe masă îşi acoperi ochii cu mâna.

— Mai departe... zise Nikolai Parfenovici. Vreau să ştiu, aşadar, motivul care a determinat ura dumitale. Pare-mi-se c-ai declarat în public c-ar fi o gelozie la mijloc.

— Da, şi gelozie, dar nu numai atât.

— Răfuieli băneşti?

— Da, băneşti.

— Dacă nu mă înşel, ai pomenit despre o sumă de trei mii de ruble, ce-ţi revenea din moştenirea rămasă de pe urma răposatei dumitale mame şi pe care bătrânul nu ţi-a achitat-o.

— Care trei mii?! Era o sumă mult mai mare! protestă Mitea. Mi-a oprit mai mult de şase mii, poate chiar peste zece mii! Da, aşa e, am spus la toată lumea, am urlat la toate răspântiile. Dar până la urmă m-aş fi mulţumit şi cu trei mii. Restul – ducă-se dracului! Aveam nevoie urgentă de trei mii de ruble... de aceea consideram că pachetul cu trei mii de ruble, pe care-l ţinea sub pernă pentru Gruşenka, mi se cuvenea mie de fapt, era averea mea, domnilor, de care m-a prădat.

Procurorul şi judecătorul schimbară o privire semnificativă; procurorul îşi permise chiar să facă un semn din ochi colegului său.

— O să revenim mai târziu asupra acestui punct, zise judecătorul. Ne dai voie, nu-i aşa, să luăm notă şi să consemnăm în procesul-verbal faptul că dumneata considerai cele trei mii de ruble din plic drept proprietatea dumitale?

— Puteţi scrie, domnilor, îmi dau seama că este o dovadă în plus împotriva mea, dar să ştiţi că nu mă tem de dovezi, ba, mai mult chiar, eu însumi mă acuz. Aţi auzit, mă acuz eu însumi! Am impresia, domnilor, că v-aţi făcut o părere greşită despre mine, mă credeţi altfel de cum sunt, adăugă el trist şi mohorât. Aveţi de a face cu un om cinstit, onorabil, să nu uitaţi asta. Un om care a făcut multe ticăloşii, dar care în sufletul lui a fost şi a rămas cinstit... În sfârşit, nu ştiu cum să vă explic... toată viaţa n-am dorit decât sa fiu un om cinstit, onorabil, cum s-ar zice; am pătimit pentru onoarea mea, am căutat-o cu felinarul, ca Diogene, şi totuşi, o viaţa întreagă m-am purtat ca un ticălos, ca toată lumea, de altfel, domnilor... adică nu, nu! Nu ca toată lumea! De ce să vorbesc cu păcat, numai eu, eu singur am fost în stare să mă port aşa, nu se poate să fie toată lumea ca mine! Mitea se strâmbă de durere. Simt că-mi plesneşte capul, domnilor, dar nu-i nimic, să continuăm: nu puteam să-l sufăr, e adevărat, nu puteam să-l văd în ochi, avea ceva necinstit în el, i se citea asta pe faţă, detestam fanfaronada lui, plăcerea lui de a călca în picioare tot ce este sfânt, zeflemelile lui, lipsa lui de credinţă, totul, totul la el mi se părea odios! Dar acum, după ce a murit, nu mai gândesc aşa.

— Nu?

— Nu c-aş gândi altfel, propriu-zis, dar îmi pare rău că l-am urât.

— Te caieşti?

— Nu, nu poate fi vorba de căinţă... Asta nu mai trebuie să notaţi. Nici eu nu sunt o comoara de om, domnilor, dacă-i vorba de bunătate, şi nici prea chipeş nu sunt, aşa că n-aveam nici un drept să mă uit cu scârbă la el, nu-i aşa? Asta puteţi s-o scrieţi!

O melancolie