— Mai mult chiar, de la el, adică de la numitul Grigori, deţinem cele mai preţioase declaraţii în legătură cu dumneata... Încercă să continue procurorul, dar Mitea sări brusc în picioare...

— O clipă, domnilor, numai o clipă, vă rog! Mă duc la dânsa...

— A, nu, dă-mi voie! Acum nu se poate! Imposibil! strigă cu o voce stridentă Nikolai Parfenovici, ridicându-se la rândul său.

Gealaţii cu insigne pe piept îl siliră pe Mitea să se aşeze la loc...

— Îmi pare rău, domnilor! N-aş fi lipsit decât un moment... voiam numai să-i spun că sângele ăsta, care mi-a apăsat toată noaptea conştiinţa, s-a spălat, a dispărut fără urmă şi că, totuşi, nu sunt un criminal! Doar e logodnica mea, domnilor! rosti Mitea avântat şi cu un ton pătruns de respect faţă de Gruşenka, rotindu-şi privirile peste chipurile celor din jur. O, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnilor! Mă simt ca înviat din morţi, mi-aţi redat viaţa cu un singur cuvânt!... Bătrânul ăsta... m-a purtat în braţe, domnilor, m-a scăldat în covată când am rămas singur pe lume la trei ani, părăsit de toţi, a fost mai mult decât un tată pentru mine!...

— Aşadar, dumneata, începu judecătorul.

— Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie, numai un moment vă rog, îl întrerupse Mitea şi, punând coatele pe masă, îşi îngropa faţa în palme. Lăsaţi-mă să-mi adun gândurile, să răsuflu puţin. E prea mult pentru un biet om ca să nu se simtă zdruncinat până în fundul rărunchilor, inima omului nu este o tobă să îndure atâtea lovituri, domnilor...

— Poate ar fi bine să mai iei o gură de apă... Îngăimă Nikolai Parfenovici.

Mitea îşi descoperi obrazul şi se porni pe râs. Avea o privire mai veselă acum şi părea cu totul transfigurat. Până şi glasul său era altul: anchetatorii aveau acum în faţa lor un om la fel ca şi ei, conştient că poate să stea de vorbă cu dânşii ca de la egal la egal, o veche cunoştinţă care-i întâmpina ca şi cum s-ar fi întors cu o zi înapoi, când nu se întâmplase încă nimic şi s-ar fi întâlnit cu toţii la cine ştie ce reuniune mondenă. E locul să menţionăm aici că de la început, de cîâd venise la noi în oraş, Mitea fusese primit cu braţele deschise în casa ispravnicului, ca după aceea vizitele lui să se rărească treptat, iar în ultima lună să înceteze cu totul, aşa că ispravnicul de câte ori îl vedea pe stradă se încrunta răspunzându-i la salut numai cu politeţe, lucru pe care Mitea îl observase de mult. Pe procuror îl cunoştea mai puţin; din când în când, obişnuia să facă însă câte o vizită de curtoazie soţiei acestuia, o persoană nervoasă şi cam fantezistă. De ce se ducea pe la dânsa nici el, cred, n-ar fi ştiut să spună; fapt e că soţia procurorului îl primea de fiecare dată cu plăcere, şi se interesa de el tot timpul, fără vreun motiv special. Cu judecătorul de instrucţie nu avusese încă timpul să intre în legături mai strânse, dar se întâlnise cu el în câteva rânduri la nişte cunoştinţe comune şi de vreo două ori chiar stătuse mai mult de vorbă cu dânsul, de preferinţă despre femei.

— Constat că eşti un anchetator foarte abil, Nikolai Parfenovici, râse Mitea înviorat. Acum însă am să caut să-ţi dau şi eu o mână de ajutor. O, nu ştiţi ce bine mi-aţi făcut, domnilor, parc-aş fi înviat din morţi... Vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău că vorbesc aşa deschis cu domniile-voastre şi fără nici un fel de fasoane. De altfel, vă mărturisesc cinstit c-am băut cam multişor şi sunt puţin turmentat. Mi se pare c-am avut onoarea, Nikolai Parfenovici... onoarea şi plăcerea să vă întâlnesc în casa unei rude ale mele, Miusov... Domnilor, n-am pretenţia, fireşte, să fiu pe picior de egalitate cu dumneavoastră, îmi dau prea bine seama de situaţia în care mă aflu. Asupra mea planează... da, dacă Grigori a făcut, aşa cum spuneţi, declaraţii în legătură cu mine... probabil că planează asupra mea o bănuială cumplită! E teribil, într-adevăr teribil înţeleg foarte bine! Dar să trecem la fapte, domnilor, vă stau la dispoziţie, sper c-o să terminăm repede, nu-i aşa, domnilor? Ascultaţi Nu-i aşa că n-o să dureze prea mult, din moment ce nu mă ştiu cu nimic vinovat?

Mitea vorbea iute, volubil, nervos, expansiv, ca şi cum ar fi fost într-adevăr convins că avea în faţă pe cei mai buni prieteni ai săi.

— Prin urmare, vom nota deocamdată că dumneata respingi categoric acuzaţia ce ţi se aduce, rosti solemn Nikolai Parfenovici şi, întorcându-se spre grefier, îi dictă în şoaptă ceea trebuia să consemneze.

— Să notaţi? Vreţi să notaţi? Bine, scrieţi, sunt de acord, n-am nimic împotrivă, domnilor, sunt perfect de acord... Numai că, să vedeţi... Staţi, staţi, scrieţi aşa cum vă spun: recunosc că m-am făcut vinovat de agresiune, de lovire gravă a unui biet unchiaş. De asta da, sunt vinovat. E adevărat că, în adâncul sufletului meu, mă simt vinovat şi de altceva, dar asta nu mai trebuie să scrieţi! adăugă el, adresându-se grefierului. Face parte din viaţa mea particulară şi nu vă interesează pe dumneavoastră, domnilor, fiindcă nu văd de ce v-ar interesa ce se petrece în tainiţele inimii mele... Şi că nu sunt vinovat de moartea bătrânului meu tată! E ceva fără sens! O idee pur şi simplu absurdă!... Am să vă dovedesc pe loc şi o să vă convingeţi îndată că am dreptate. Veţi vedea c-p să râdeţi pe urmă, o să râdeţi cu hohote, domnilor, că v-a putut trece prin minte cumva o asemenea bănuială!...

— Linişteşte-te, Dmitri Feodorovici, interveni judecătorul ca şi când ar fi căutat să-i transmită calmul său, potolindu-i efervescenţa. Înainte de a continua interogatoriul, aş vrea – dacă bineînţeles accepţi să răspunzi – să confirmi faptul că dumneata – după cum reiese chiar din spusele dumitale de până acum – nu prea îl priveai