şi judecătorul de instrucţie. Doctorul rămăsese acasă la Feodor Pavlovici, ca să poată face, a doua zi de dimineaţă, autopsia cadavrului, mai ales că îl interesa în cel mai înalt grad starea lui Smerdeakov. „Cazurile astea de epilepsie, în care crizele se ţin lanţ timp de patruzeci şi opt de ore, manifestându-se cu o violenţă neobişnuită, sunt extrem de rare şi aparţin ştiinţei”, le declarase el surescitat celor care se pregăteau să plece la Mokroe, iar aceştia îl felicitaseră râzând pentru descoperirea făcută. Atât procurorul, cât şi judecătorul de instrucţie reţinuseră însă aserţiunea medicului care afirmase cu certitudine că Smerdeakov n-o să mai apuce ziua următoare.

Încheind această lungă digresiune, după părerea mea strict necesară, cred c-ar fi timpul să reluăm firul povestirii de acolo de unde ne-am oprit în capitolul precedent.

 

 

III - TRECEREA UNUI SUFLET OMENESC PRIN VĂMILE VĂZDUHULUI. PRIMUL CALVAR

 

Mitea şedea pe scaun, uitându-se ca o fiară încolţită la cei de faţă, fără să priceapă nimic. Deodată sări în picioare şi, cu braţele ridicate spre cer, începu să strige:

— Nu sunt vinovat! Sângele ăsta nu-l am pe conştiinţă! Nu, n-am vărsat sângele tatălui meu!... Am vrut să-l omor, dar nu sunt vinovat! Nu l-am ucis eu!

Nici nu apucă bine să isprăvească şi Gruşenka ieşi de după perdea şi se aruncă la picioarele ispravnicului.

— Numai eu sunt de vină, numai eu, c-aşa am fost eu blestemată! ţipă ea sfâşietor, cu lacrimile pe obraji, întinzând spre el mâinile. Din cauza mea l-a omorât!... Eu l-am chinuit, eu l-am împins în păcat! Atâta ce l-am canonit şi pe bietul bătrân, răposatul, din răutate, numai de răul meu a făcut asta! Numai eu sunt vinovată, întâi şi-ntâi eu, pe mine să cadă păcatul!

— Da, tu eşti criminala! Tu eşti capul răutăţilor! Dezmăţato, târâtură, totul e numai din vina ta! răcni ispravnicul, ameninţând-o cu pumnul, dar fu numaidecât pus la respect cu toată străşnicia.

Procurorul îl luă chiar de braţ.

— Mihail Makarovici, asta-i curată harababură! izbucni el, sufocându-se de indignare. Stingheriţi cercetările... vreţi să stricaţi totul?...

Nikolai Parfenovici fierbea şi el de necaz:

— Trebuie să se ia măsuri! Da, să se ia măsuri! Altfel nu se poate!...

— Judecaţi-ne împreună! urla ca scoasă din minţi Gruşenka, stând mai departe în genunchi. Pedepsiţi-ne pe amândoi, vreau să merg cu el la moarte!

Mitea se aruncă în genunchi lângă ea şi o cuprinse în braţe.

— Gruşa, viaţa mea, sângele meu, lumină sfântă! Nu ascultaţi ce spune, să nu credeţi nici un cuvânt! zbieră el. Nu e cu nimic vinovată, n-a vărsat nici o picătură de sânge, vă jur că-i nevinovată!

În momentul acela, după câte îşi amintea, retrăind mai apoi întâmplările, vreo doi-trei indivizi se repeziră să-i despartă, scoţând-o pe Gruşenka din odaie; când se dezmetici în sfârşit, Mitea se văzu stând la masă. Alături şi în spatele lui străjuiau nişte inşi cu insigne pe piept. În faţa lui, pe canapea, luase loc judecătorul de instrucţie, Nikolai Parfenovici, care-l îmbia mereu să bea o gură de apă din paharul de pe masă. „Bea, ca să te mai înviorezi puţin, să vezi c-o să te liniştească, nu te speria, fii calm”, repeta mereu cu aerul cel mai amabil din lume. Mitea povestea mai târziu că toată atenţia lui în clipele acelea era prinsă de inelele mari de pe degetele judecătorului, dintre care unul cu ametist şi altul cu o piatră galbenă, străvezie şi foarte strălucitoare. Mult timp după interogatoriu, încă se mai gândea cu mirare cum fusese posibil ca inelele acelea să exercite o atracţie atât de irezistibilă asupra lui, în ceasurile chinuitoare pe care le trăise atunci, încât nu fusese în stare să-şi ia ochii de la ele şi să le uite ca pe nişte obiecte cu totul nepotrivite situaţiei în care se afla. La stânga, în locul unde şezuse mai înainte Maximov, se instalase procurorul, iar la dreapta, locul Gruşenkăi era ocupat de un tânăr rumen în obraji, îmbrăcat, chipurile, cu nişte straie vânătoreşti, destul de ponosite, în faţa căruia, Dumnezeu ştie de unde, apăruseră ca prin farmec o călimară şi nişte coli de hârtie. Era grefierul pe care judecătorul de instrucţie îl adusese cu el. Ispravnicul stătea la fereastră, în celălalt capăt al odăii, iar lângă el, tot în dreptul geamului, Kalganov.

— Bea puţina apă! îl îndemnă blajin, pentru a zecea oară, judecătorul de instrucţie.

— Am băut, domnilor, am băut... nu înţeleg... ce mai aşteptaţi: striviţi-mă, tăiaţi-mi capul, hotărâţi-mi o dată soarta! exclamă Mitea, uitându-se ţintă la judecătorul de instrucţie, cu ochii aproape ieşiţi din orbite.

— Aşadar, dumneata afirmi categoric că nu eşti vinovat de moartea tatălui dumitale, Feodor Pavlovici? întrebă blând, dar în acelaşi timp apăsat Nikolai Parfenovici.

— Nu sunt vinovat! E adevărat, am vărsat sânge de om, dar nu era sângele tatălui meu, ci al celuilalt bătrân, sărmanul! Şi-mi pare rău de el, rău îmi pare! Eu l-am ucis, eu i-am luat zilele bietului moşneag, eu, cu mâna mea, l-am culcat la pământ... Dar e îngrozitor totuşi să răspunzi pentru o crimă cu alta pe care n-ai săvârşit-o, o crimă şi mai cumplită, dar de care nu sunt vinovat... Îmi aduceţi o acuzaţie zdrobitoare, domnilor, parcă mi-aţi fi dat cu o măciucă în cap! Dar cine, cine l-a omorât pe tata? Cine a putut să-l omoare, dacă nu eu? E într-adevăr un mister, o absurditate, ceva neverosimil!...

— Da, asta e întrebarea: cine a putut să-l omoare?... Începu judecătorul de instrucţie, dar procurorul Ippolit Kirillovici (de fapt, substitutul de procuror, e mai comod însă pentru noi sa-l numim aşa) îi tăie vorba numaidecât şi, schimbând cu el o privire, zise:

— Nu trebuie să-ţi faci stinge rău din pricina bătrânului Grigori Vasiliev. Sluga dumneavoastră trăieşte, şi-a venit în simţiri, deşi l-ai lovit destul de rău – după cum ne-a declarat el, lucru pe care chiar dumneata l-ai recunoscut adineauri – şi este în afară de orice pericol, cel puţin aşa ne-a asigurat doctorul.

— Grigori trăieşte? Sunteţi sigur, n-a murit va să zică?! exclamă Mitea dând din mâini. Se lumină deodată la faţă. Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că mi-ai ascultat ruga şi ai săvârşit această minune fără seamăn pentru mine, păcătosul