când, agăţându-se de piciorul lui Dmitri Feodorovici care încălecase zăplazul, bătrânul Grigori îi strigase: „Ucigaşule!” „Am auzit aşa, deodată, un ţipăt, şi pe urmă nimic”, povestea din fugă Maria Kendratievna. Ajungând în locul unde zăcea Grigori, cele două vecine împreună cu Foma îl transportară pe rănit în bojdeuca din curte. Aprinzând lumina, văzură că Smerdeakov încă se mai zbătea la el în odaie, cu spume la gură şi cu ochii încrucişaţi. Îl spălară la cap pe Grigori cu apă şi oţet şi când, în sfârşit, îşi veni în fire, prima lui grijă fu să întrebe dacă „l-a răpus cumva pe boier”. Vecinele, însoţite de Foma, se duseră atunci să vadă ce-i cu boierul, dar când intrară în grădină descoperiră că nu numai fereastra, dar şi uşa era larg deschisă, cu toate că în fiecare seară Feodor Pavlovici se fereca în casă cu străşnicie, ba chiar în ultima săptămână nu-i permitea nici măcar lui Grigori să-i bată la uşă. Văzând-o aşa dată de perete, nici femeile şi nici Foma nu îndrăzniră să treacă pragul de teamă „să nu păţească cine ştie ce pe urmă”. Câteşitrei făcură deci calea întoarsă; Grigori îi puse pe loc să dea fuga îndată acasă la ispravnic. Maria Kondratievna plecă numaidecât şi ridică toată lumea în picioare. Sosise doar cu cinci minute înaintea lui Piotr Ilici, aşa încât acesta nu mai trebui să se ostenească a înfăţişa ipotezele şi deducţiile personale, devenind din capul locului un martor ocular, a cărui depoziţie confirma bănuielile îndreptate împotriva presupusului criminal. (De fapt, până în momentul acela, în adâncul sufletului său Piotr Ilici încă mai şovăise să creadă în veracitatea acestei supoziţii.)

Se deciseră să treacă imediat la acţiune. Ajutorul prîstavului fu imediat trimis să aducă patru martori şi autorităţile pătrunseră astfel în locuinţa lui Feodor Pavlovici şi începură instruirea cazului, îndeplinind toate formalităţile cerute de lege şi pe care cred că n-ar avea nici un rost să le mai descriu acum. Se procedă, aşadar, pe loc la o primă anchetă. Medicul zemstvei, de curând venit în oraş, un om inimos din fire, ţinu neapărat, aproape că se rugă să meargă şi el cu ispravnicul, procurorul şi judecătorul de instrucţie, în rezumat: se constată că Feodor Pavlovici, al cărui cadavru îl găsiră la el în iatac, avea capul spart – cu ce? – probabil cu aceeaşi armă de care se slujise mai apoi făptaşul ca să-l doboare pe Grigori. Peste puţin descoperiră şi corpul delict, după ce mai întâi îi dădură primele îngrijiri medicale lui Grigori şi-i ascultară mărturia. Rănitul povesti destul de coerent, deşi cu o voce slabă ce se stingea mai la fiecare cuvânt, toată păţania lui. Înarmaţi cu un felinar, începură să caute în preajma gardului şi aflară numaidecât pisălogul azvârlit pe potecă, la vedere. În camera lui Feodor Pavlovici, unde se înfăptuise crima, nu se observa nici o dezordine, nimic altceva decât un plic mare, format oficial, din hârtie groasă, care zăcea pe jos, lângă pat, după paravan, şi pe care scria: „Un cadou de trei mii de ruble pentru îngeraşul meu Gruşenka, dacă o să vină la mine”, iar dedesubt, adăugat de aceeaşi mână: „şi pentru puişorul meu drag”. Plicul sigilat, cu peceţi mari de ceară, era rupt şi n-avea nimic înăuntru: banii dispăruseră. Tot pe jos găsiră şi o panglicuţă îngustă, roz; cu care probabil fusese legat plicul. Declaraţiile lui Piotr Ilici cuprindeau un amănunt care atrăsese în mod deosebit atenţia procurorului şi a judecătorului de instrucţie, şi anume faptul că Dmitri Feodorovici ar fi avut intenţia să se sinucidă în zorii zilei. Perhotin declarase că, pe cât se părea, hotărârea lui în această privinţă era nestrămutată, după cum îi spusese el însuşi cu gura lui, mai mult chiar, îşi încărcase şi revolverul şi scrisese şi un bilet, pe care-l băgase în buzunar etc, etc. Mai apoi, când Piotr Ilici, căruia tot nu-i venea să creadă, îl ameninţase c-o să-l dea în vileag, Mitea îi răspunsese rânjind: „Numai că n-o să ai când”. Prin urmare, trebuiau să se grăbească, să plece fără întârziere la Mokroe, ca să poată pune mâna pe ucigaş până nu apuca să-şi zboare creierii. „E clar, e clar!” repeta surescitat procurorul. „Aşa procedează toţi fluieră-vânt de-alde ăştia ca el: «Mâine îmi pun capăt zilelor, dar, până una-alta, vreau să fac o beţie cruntă?»„ Povestea cu băuturile şi mezelicurile cumpărate de Mitea îl aţâţă şi mai mult: „Vă aduceţi aminte de flăcăul acela care l-a omorât pe negustorul Olsufiev? Ştiţi ce-a făcut după ce l-a jefuit de o mie cinci sute de ruble? Tot aşa, cu banii în mână, aproape în văzul tuturor, fără să-i treacă măcar prin minte să-i dosească, a întins-o pe loc la frizer, ca după aceea să se ducă la dame.” Din păcate însă ancheta şi percheziţia pe care o aveau de făcut la domiciliul lui Feodor Pavlovici, precum şi celelalte formalităţi, îi mai ţinură în loc. Toate astea cereau timp, aşa că se gândiră să trimită, cu vreo două ore mai înainte, la Mokroe pe Mavriki Mavrikievici Smerţov, zapciul, care venise în ajun la oraş să-şi încaseze leafa. Îi dădură instrucţiuni precise ca, până la sosirea autorităţilor, să nu facă nici un fel de tămbălău, ci, mulţumindu-se numai să nu-l scape o clipă din ochi pe „criminal” şi, stând necontenit la pândă, să aibă din timp pregătiţi martorii necesari, câţiva poliţişti etc. Mavriki Mavrikievici se conformă întru totul ordinelor primite, păstrând cel mai deplin incognito; numai lui Trifon Borisîci, pe care îl cunoştea de mult, îi suflă la ureche câteva cuvinte. Întâmplător, tocmai atunci Mitea se întâlni pe întuneric nas în nas cu hangiul, care ieşise după el să-l caute, şi i se păru că jupânul era schimbat la faţă şi-i vorbea mai altfel decât înainte. Totuşi, nici Mitea, nici ceilalţi muşterii nu băgaseră de seamă că erau spionaţi. Trifon Borisîci reuşi chiar să şterpelească şi să pună bine cutia cu pistoale. Oamenii stăpânirii sosiră abia pe la orele cinci dimineaţa, în zori, când, în faţa hanului, se opriră două troici în care se aflau ispravnicul, procurorul