seara aceea la Mihail Makarovici. Plănuise să vina aşa, ca din întâmplare, pentru a-i juca o festă nepoatei mai mari a ispravnicului, Olga Mihailovna, a cărei aniversare pica tocmai în ziua aceea, dând astfel în vileag cu perfidie că-i cunoştea secretul şi tachinând-o că ţinuse anume ascuns lucrul acesta ca să nu fie obligată să invite la bal tot oraşul. Se gândea chiar cu un fel de voluptate ce bine au să se distreze cu toţii, cum au să se facă tot felul de aluzii la vârsta domnişoarei şi cum, la rândul său, are s-o necăjească, spunându-i că se teme probabil să mărturisească anii pe care-i are şi ameninţând-o că a doua zi va divulga tuturor taina etc, etc. Băiat drăguţ, Neliudov era un mare „ştrengar”, cum îl poreclise cuconetul de la noi din oraş şi, pe cât se părea, dumnealui nu era de loc supărat că i se spunea aşa. De familie bună, făcând parte din înalta societate, judecătorul de instrucţie era un tânăr bine-crescut, însufleţit de sentimente frumoase şi, cu toate că îi plăcea să chefuiască, rămăsese destul de candid în fond şi de o politeţe ireproşabilă. Mic de stat, firav, delicat de felul lui, purta de obicei nişte inele mari pe degetele fine şi albe. În exerciţiul funcţiunii, devenea dintr-o dată teribil de grav şi ştia să-şi respecte cu sfinţenie îndatoririle pentru care avea un adevărat cult. De altminteri, în cursul interogatoriului, se pricepea ca nimeni altul să-i încuie pe criminalii şi infractorii din rândurile oamenilor simpli, inspirându-le dacă nu respectul faţă de persoana lui, în orice caz un fel de stupoare.

Intrând în casa ispravnicului, Piotr Uici rămase perplex constatând că onorata societate era la curent cu cele întâmplate. Toată lumea se ridicase de la mesele de joc şi discuta cu aprindere cazul. Până şi Nikolai Parfenovici, care le părăsise pe domnişoare, avea un aer bătăios. Piotr Ilici fu întâmpinat încă din prag de vestea formidabilă că bătrânul Feodor Pavlovici fusese într-adevăr asasinat în seara aceea, acasă la el, asasinat, şi jefuit. Treaba asta o aflaseră puţin mai înainte de sosirea lui şi iată cum.

Marfa Ignatievna, soţia lui Grigori, omul pe care Dmitri Feodorovici îl culcase la pământ la picioarele gardului, dormea dusă la ea în pat şi ar mai fi putut să doarmă până a doua zi dimineaţă dacă la un moment dat nu s-ar fi trezit brusc din somn; o trezise probabil urletul înfiorător al lui Smerdeakov, care zăcea fără cunoştinţă, doborât de o criză de epilepsie, în odaia alăturată. Totdeauna Marfa Ignatievna aştepta cu inima pierită urletul acesta, care anunţa cu regularitate izbucnirea unui nou acces şi care toată viaţa o băgase în sperieţi. Nici acum încă nu reuşise să se obişnuiască cu el. Bătrâna sări buimacă din pat şi intră buzna în camera învecinată. Cum înăuntru era întuneric beznă, nu putu să-şi dea seama decât că bolnavul horcăia, zbuciumându-se îngrozitor în aşternut. Marfa Ignatievna începu să ţipe speriată şi să-şi strige bărbatul, dar îşi aminti deodată că în momentul când se sculase din somn nu era nimeni în pat lângă ea. Se întoarse repede înapoi şi începu să bâjbâie cu mâna în culcuş, ca să constate că într-adevăr patul era gol. Prin urmare, bătrânul

ieşise afară, dar unde putea să zăbovească atât? Marfa Ignatievna alergă în cerdac şi începu să-l cheme cu jumătate de glas. Nu primi, fireşte, nici un răspuns, dar în tăcerea adâncă a nopţii i se păru că aude nişte gemete în grădină. Ciuli urechea: de astă dată gemetele se desluşiră mai bine: nu mai încăpea nici o îndoială că veneau din livadă. „Doamne! se gândi ea năucă, parcă ar fi Lizaveta Smerdeaşciaia, atunci noaptea!” Coborî cu inima strânsă treptele şi descoperi îndată că poarta dinspre grădină era deschisă. „O fi acolo, bietul om”, îşi spuse ea, îndreptându-se spre poartă. Auzi lămurit glasul lui Grigori rostindu-i numele: „Marfa, Marfa!” Era atât de slab, de stins, încât o trecu un fior. „Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne!” şopti bătrâna şi se repezi în direcţia de unde venea chemarea. Şi aşa dădu peste Grigori. Nu-l găsi însă în locul unde fusese răzbit de lovitură, ci mai încolo, la vreo douăzeci de paşi de gard. Reconstituindu-se mai apoi faptele, se stabili că, venindu-şi în fire, Grigori încercase să se târască spre casă, dar că pe drum îşi pierduse de câteva ori cunoştinţa. Marfa Ignatievna văzu numaidecât că era scăldat în sânge şi începu să ţipe ca din gură de şarpe. Grigori îngăimă încet, abia auzit: „L-a omorât... l-a omorât pe taică-său... ce ţipi aşa, proasto?... Dă fuga... cheamă...” Dar Marfa Ignatievna nu se putea linişti de loc, urla într-una; observând însă că fereastra de la iatacul boierului era deschisă şi că înăuntru ardea lumina, alergă într-acolo, strigându-l de zor pe Feodor Pavlovici. Cum însă nu se gândea nimeni să-i răspundă, îşi aruncă ochii pe geam şi în aceeaşi clipă i se înfăţişă o privelişte şi mai cumplită: boierul zăcea nemişcat pe podele, cu faţa în sus. Halatul de culoare deschisă şi cămaşa albă erau năclăite de sânge la piept. Luminarea de pe masă lumina din plin pata de sânge şi chipul mortului. Înnebunită de groază, femeia se trase repede îndărăt de la fereastră şi o rupse la fugă, străbătând într-un suflet grădina, ţâşni afară pe poartă şi alergă, cât o ţineau picioarele, alături, la Maria Kondratievna. Cele două vecine, mama şi fiica, dormeau duse, dar urletele înspăimântate şi ploaia de pumni în oblon le treziră din somn şi într-o clipă ieşiră amândouă la fereastră. Ţipând în gura mare şi jelindu-se, Marfa Ignatievna le povesti nenorocirea întâmplată într-o învălmăşeală de cuvinte fără şir, din care totuşi femeile reuşiră să priceapă esenţialul, şi le ceru ajutor. În noaptea aceea, Fonia, vagabondul, rămăsese întâmplător să doarmă la ele acasă. Îl sculară şi pe el şi câteşitrei alergară la locul crimei. Pe drum, Maria Kondratievna îşi aduse aminte că pe la orele nouă seara auzise un răcnet înfiorător care răscolise împrejurimile şi care părea să vină din grădina lui Feodor Pavlovici – probabil că asta se îmtâmplase în momentul