Trebuie să va spun că n-aş fi insistat atât asupra unor amănunte episodice şi de minimă importanţă dacă această întâlnire cu totul extravagantă dintre junele funcţionar şi o văduvioara încă în floarea vârstei n-ar fi avut ulterior o influenţă covârşitoare asupra carierei unui om atât de ordonat şi corect ca tânărul nostru, fapt care mai constituie încă şi astăzi un prilej de uimire în oraşul nostru şi despre care vom mai avea poate câte ceva de spus după ce vom fi încheiat vastul roman al fraţilor Karamazov.

II - HĂITAŞII

Ispravnicul nostru Mihail Makarovici Makarov, locotenent-colonel în rezervă, numit ulterior consilier de curte, era văduv şi cunoscut de toată lumea ca o persoană de treabă. Deşi se stabilise numai de trei ani la noi în oraş, reuşise să câştige simpatiile tuturor cu atât mai mult cu cât se dovedise a fi „om de lume”. Casa lui era veşnic plină de oaspeţi, ba s-ar fi spus chiar că nu putea să trăiască fără ei. Nu era zi în care să nu aibă doi-trei musafiri la masă sau dacă nu, măcar unul singur, altminteri nu i-ar fi tihnit mâncarea. Dădea uneori ospeţe cu o mulţime de invitaţi sub cele mai diverse şi mai neaşteptate pretexte. La drept vorbind, ospeţele nu excelau prin cine ştie ce specialităţi culinare, în schimb, masa era îmbelşugată, plăcintele – o bunătate, iar băuturile, fără a fi prea alese, compensau calitatea lor mediocră prin cantitate. Odaia de la intrare fusese amenajată ca sală de biliard cu tot dichisul respectiv, vreau să spun cu o serie de gravuri în rame negre pe pereţi, înfăţişând cai de curse, ornamentul de rigoare, precum se ştie, al sălilor de biliard din oricare casă de holtei. Seară de seară se jucau cărţi, în cel mai rău caz la o singură masă, dacă nu la mai multe. De multe ori însă se aduna la el toată protipendada oraşului şi atunci veneau şi mamele cu fete de măritat, pe care le scoteau la dans. Văduv, Mihail Makarovici locuia împreună cu fiica lui, văduvă şi ea de ani de zile, şi cu cele două nepoate. Fetele – domnişoare mari – terminaseră şcoala şi, acum erau destul de nostime şi pline de viaţă, deşi toată lumea ştia că n-au nici un fel de zestre, reuşiseră totuşi să atragă în casa bunicului tineretul dornic de petreceri. În ceea ce priveşte serviciul, Miihail Makarovici nu era cine ştie ce capacitate, dar se achita de îndatoririle lui ca oricare altul. Ca să spunem însă adevărul adevărat, în realitate, ispravnicul era un om destul de incult şi ,cam încurcă-lume, care nu prea ştia bine unde încetează atribuţiile lui. Erau anumite reforme ale stăpânirii care n-aş putea spune că l-ar fi derutat, dar pe care, în orice caz, le înţelegea greşit şi nu pentru că ar fi fost incapabil să le priceapă cum trebuie, ci fiindcă era indolent şi nu-şi dădea osteneala să pătrundă adevăratul lor sens. „Sufletul meu e mai curând de ostaş decât de civil”, mărturisea el însuşi. Nici măcar despre elementele de bază ale reformei agrare nu reuşise să-şi facă o idee prea clară, sporindu-şi an de an cunoştinţele, ca să zic aşa, mai mult fără să vrea, prin activitatea sa practică; cu toate astea, era şi el moşier. Piotr Ilici era convins deci c-o să-l găsească pe ispravnic înconjurat ca de obicei de musafiri, deşi nu ştia cine anume ar putea să fie. Întâmplarea făcuse ca tocmai în seara aceea printre cei veniţi să joace cărţi, să se fi aflat şi procurorul împreună cu tânărul medic al zemstvei, Varvinski, proaspăt sosit de la Petersburg, unul din cei mai străluciţi absolvenţi ai Academiei noastre de ştiinţe medicale. Procurorul, sau mai bine zis, substitutul de procuror, Ippolit Kirillovici, căruia totuşi cetăţenii noştri îi spuneau procuror, era un om mai deosebit, încă tânăr – nu avea mai mult de treizeci şi cinci de ani – din păcate însă predispus la ftizie, căsătorit cu o cucoană foarte corpolentă şi fără copii. Ambiţios din fire şi irascibil, deşi, altminteri, cu o inteligenţă destul de ascuţită şi, pe cât se părea, chiar bun la suflet. Din nefericire pentru el însă avea o părere mult prea bună despre sine în comparaţie cu calităţile reale pe care i le hărăzise natura, de aceea părea veşnic nemulţumit. Părea să aibă, de altfel, unele aspiraţii mai înalte, şi anumite înclinaţii artistice. Bunăoară, se pretindea un iscusit psiholog şi un profund cunoscător al sufletului omenesc, atribuindu-şi nu ştiu ce dar personal care-l ajuta să recunoască de la prima ochire criminalul şi să descopere crima. De aceea se plângea că şefii lui ierarhici nu ştiu să-i aprecieze cum trebuie meritele, nedreptăţindu-l şi asta numai din pricină că, susţinea el, avea duşmani în sferele înalte. Ba chiar, în clipele de amărăciune, ameninţa c-o să se facă avocat şi o să pledeze în procese penale. Cazul neprevăzut, întâmplat în familia Karamazov, paricidul recent descoperit, îl (trezi brusc din amorţeală: „Crima asta cu siguranţă c-o să facă mare vâlvă în toată ţara”, zicea el. Dar fiecare lucru la timpul său.

În odaia vecină mai era cineva care le ţinea de urât domnişoarelor: tânărul nostru judecător de instrucţie, Nikolai Parfenovici Neliudov, sosit numai de două luni de la Petersburg. Faptul că toate persoanele pomenite mai sus se aflau adunate ca la comandă „în seara crimei” acasă la reprezentantul puterii executive, fusese privit mai apoi ca o coincidenţă într-adevăr uluitoare, prilejuind o mulţime de comentarii. Şi totuşi, lucrurile se petrecuseră în modul cel mai simplu şi mai firesc: bunăoară, Ippolit Kirillovici, a cărui soţie avea de două zile o durere cumplită de dinţi, fugise de acasă numai ca să scape de văicărelile ei; medicul, dat fiind temperamentul său, nu putea să-şi petreacă seara decât la o masă de joc, iar Nikolai Parfenici Neliudov îşi pusese în gând cu trei zile înainte să meargă în