avură un efect zguduitor asupra doamnei care şi aşa era destul de tulburată şi care, tot timpul cât ţinu istorisirea, mai la fiece cuvânt, dădea câte un ţipăt de spaimă şi-şi acoperea ochii cu mâna...

— Închipuiţi-vă, am presimţit c-o să se întâmple aşa! Am eu un dar în privinţa asta: de câte ori îmi spune inima c-o să sa întâmple un lucru, să ştiţi că se întâmplă neapărat! De atâtea ori m-am uitat la individul ăsta fioros şi m-am gândit în sinea mea: „Până la urmă sunt sigură că de mâna lui o să mor!” Şi aşa s-a şi întâmplat... Chiar dacă n-a fost scris să-i cad victimă eu, ci taică-său, sărmanul! Se vede că Dumnezeu a vrut să mă ocrotească! Şi pe urmă mai e încă ceva: cred că i s-a făcut ruşine fiindcă eu, cu mâna mea şi chiar aici în odaia asta, îi atârnasem de gât puţin mai înainte o iconiţă a mucenicei Varvara, o am chiar de acolo unde se află moaştele sfintei... Doamne, când mă gândesc c-am fost la un pas de moarte! Şedeam aşa lângă el şi numai ce-l văd deodată întinzând gâtul spre mine! Ştiţi, Piotr Ilici (ah, ier-taţi-mă, dar parc-aţi spus că vă numiţi aşa...) eu, de fapt, nu cred în minuni, dar povestea asta cu iconiţa şi minunea care s-a întâmplat cu mine, zău, m-au cutremurat pur şi simplu şi acum iarăşi sunt gata să cred în orice! Aţi auzit probabil de părintele Zosima... Vai de mine, nici nu mai ştiu ce vorbesc... Închipuiţi-vă: m-a scuipat în obraz, deşi avea iconiţa aceea la gât!... Atâta tot, a scuipat, cu toate că putea să mă şi omoare şi... Şi uite unde i s-a năzărit să se ducă! Şi acum ce-i de făcut, ce credeţi c-ar trebui să facem?

Piotr Ilici se sculă, declarându-i că o să meargă imediat la ispravnic să-i povestească totul din fir-a-păr, iar dânsul să procedeze cum o socoti de cuviinţă.

— Ah, ce om! Admirabil, într-adevăr, admirabil! îl cunosc foarte bine pe Mihail Makarovici. Duceţi-vă negreşit la dânsul. Vai, Piotr Ilici, ce bine v-aţi gândit, iată ce înseamnă să ai prezenţă de spirit! Mie niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva! Zau dac-aş fi ştiut cum să mă descurc într-o împrejurare ca asta!

— Mai ales că şi eu sunt bun prieten cu ispravnicul, ţinu să adauge Piotr Ilici.

Rămăsese în picioare, abia aşteptând să scape odată de cuconiţa aceasta atât de exuberantă, care nu tăcea din gură o clipa, neîngăduindu-i să-şi ia rămas bun şi să plece.

— Ştiţi, ciripea ea într-una, să treceţi neapărat pe la mine, să-mi spuneţi şi mie ce-aţi mai auzit acolo... daca s-a descoperit ceva... şi ce au de gând să facă cu el acum, ce pedeapsă vor să-i dea... La noi nu există pedeapsa cu moartea, nu-i aşa? Veniţi negreşit, fie şi la trei noaptea sau la patru, ba chiar şi la patru jumătate... Daţi ordin să mă scoale, să mă zgâlţâie bine dacă s-ar întâmpla să nu mă trezesc... O, Doamne, dar ce, parc-am să pot închide ochii?! Nu vreţi să vă însoţesc?

— Nnnu, cred că nu e nevoie... dar poate că n-ar strica să confirmaţi în scris – două-trei rânduri numai, nu trebuie mai mult – că nu i-aţi dat nici un ban... mai ştii cum se întorc lucrurile...

— Sigur că da, nici vorbă! (Fericită, doamna Hohlakova se şi repezi la birou.) Vă mărturisesc că sunt impresionata de prezenţa dumneavoastră de spirit, sunt pur şi simplu uluită, mai rar mi-a fost dat să văd un om care să se descurce atât de uşor într-un caz atât de complicat!... Serviciul dumneavoastră e chiar aici, în oraş? Ce plăcere!

Vorbind mereu, scrise la repezeală pe o jumătate de coală cu litere de-o şchioapă:

 

„Declar că în viaţa mea nu i-am împrumutat nefericitului Dmitri Feodorovici (pentru că e într-adevăr nefericit, sărmanul de el!) suma de trei mii de ruble. Nici azi şi nici mai înainte nu i-am dat vreun ban! Jur pe tot ce am mai sfânt pe lume!

Hohlakova”

 

Apoi se întoarse către Piotr Ilici:

— Poftim declaraţia! Duceţi-vă, poate că izbutiţi să-l salvaţi. Este într-adevăr un act de bravură din partea dumneavoastră! şi, făcând de trei ori semnul crucii asupra lui, se grăbi să-l conducă până în vestibul. Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc! Nu vă puteţi închipui cât de recunoscătoare vă sunt că v-aţi gândit înainte de toate la mine! Cum se face că nu ne-am întâlnit până azi? Casa mea vă e deschisă oricând de aici înainte, mi-ar face o deosebită plăcere să mai poftiţi. Grozav de bine îmi pare că aveţi un post aici în oraş... O persoană atât de corecta, cu atâta prezenţa de spirit... Probabil că sunteţi foarte apreciat la serviciu de şefii dumneavoastră, în sfârşit, vreau să spun că nu se poate să nu-şi dea seama ce fel de om sunteţi şi, în ce mă priveşte, vă rog să mă credeţi, c-am sa fac tot ce-mi stă în putinţă... O, iubesc grozav de mult tineretul! Pur şi simplu sunt îndrăgostită de el!... Tineretul e temelia ţării, în el îşi pune toată speranţa Rusia noastră care-i atât de nenorocită în momentul de faţă... O, duceţi-vă, duceţi-vă!...

Piotr Ilici o luă imediat la picior, altminteri cu siguranţă că nu l-ar mai fi lăsat niciodată să plece. Şi totuşi, doamna Hohlakova îi făcuse o impresie cât se poate de agreabilă, izbutind să atenueze întrucâtva neliniştea de care era stăpânit la gândul că se vârâse cu bună ştire într-o poveste atât de urâtă. De, fiecare om cu gusturile lui... „Nu pare de loc bătrână, se gândi el plăcut surprins, dimpotrivă, îmi vine să cred mai curând c-am stat de vorbă cu fie-sa.”

La rândul său, doamna Hohlakova fusese pur şi simplu fermecată de tânărul funcţionar. „Atâta iscusinţă la un om de vârsta lui, în ziua de azi! Ce discernământ, ce maniere şi ce figură simpatică! Să mai spună cineva că tineretul nostru nu e bun de nimic, poftim un exemplu!” ş.a.m.d. Uitase cu desăvârşire de „cumplita nenorocire”, şi numai după ce se întinse în pat îşi