spuneţi să vă anunţe, şi dacă o vrea să vă primească – bine, dacă nu – nu.” Piotr Ilici urcă scara, dar de astă dată avu de întâmpinat unele dificultăţi. Lacheul refuză categoric să-l anunţe, acceptând să cheme în schimb camerista. Piotr Ilici o rugă politicos, dar stăruitor s-o înştiinţeze pe coniţa că Perhotin, un funcţionar din localitate, voia neapărat să-i vorbească într-o chestiune extrem de gravă şi că în nici un caz nu şi-ar fi permis s-o deranjeze, cerându-i o întrevedere, dacă n-ar fi fost la mijloc o treabă atât de urgentă. „Dar să-i spui exact aşa cum te-am rugat”, insistă Piotr Ilici. Fata plecă, iar el rămase în vestibul să aştepte. Doamna Hohlakova nu se culcase încă, deşi se retrăsese la dânsa în iatac. Era grozav de enervată în urma convorbirii cu Mitea şi presimţea că şi-n noaptea aceea va avea de pătimit din pricina migrenei care o chinuia cu regularitate în asemenea cazuri. Ascultă surprinsă cererea pe care i-o înfăţişă camerista, poruncindu-i iritată să-i răspundă solicitatorului că nu poate să-l primească, deşi vizita neaşteptată a unui „funcţionar din localitate”, pe care nici măcar nu-l cunoştea, avu darul de a stârni curiozitatea ei femeiască. Piotr Ilici se încăpăţână ca un catâr, stăruind să fie anunţat din nou şi rugând-o pe cameristă să-i comunice doamnei „exact aşa, cuvânt cu cuvânt”, că venise „într-o chestiune extrem de gravă, şi dacă nici de astă dată nu vrea să-l primească, s-ar putea să regrete mai târziu”. „Parcă m-aş fi aruncat din vârful unui munte”, povestea el mai târziu. Fata îl măsură uimită din cap până în picioare şi se duse să-l anunţe pentru a doua oară. Doamna Hohlakova, la fel de uimită şi dânsa, stătu o clipă în cumpănă, apoi întrebă cum arată vizitatorul şi află că era un om „tânăr, bine îmbrăcat şi politicos”. În treacăt fie zis, Piotr Ilici era destul de chipeş ca înfăţişare, lucru pe care, de altfel, îl ştia prea bine. Doamna Hohlakova se hotărî, în sfârşit, să-l primească. Şi aşa cum era, cu rochia de casă pe ea şi-n papuci, îşi aruncă pe umeri un şal negru. „Funcţionarul” fu rugat să poftească în salonul în care cu câteva ceasuri mai înainte discutase cu Mitea. Stăpâna casei îl întâmpină cu un aer sever şi mirat şi, fără să catadicsească măcar să-i ofere un scaun, îl întrebă din capul locului ce doreşte.

— Doamnă, iertaţi-mă dac-am îndrăznit să vă tulbur, dar e vorba de o cunoştinţă comună: Dmitri Feodorovici Karaniazov, începu el.

Dar nici nu apucă bine să-i pronunţe numele şi pe chipul gazdei se zugrăvi o mânie indescriptibilă. Fără să-l mai lase să adauge un singur cuvânt, doamna Hohlakova îl luă la trei păzeşte, furioasă, cu o voce piţigăiată:

— Cât mai aveţi de gând să mă chinuiţi cu individul ăsta odios? strigă ea scoasă din fire. Cum v-aţi permis, stimate domn, să deranjaţi la ora asta, în sânul familiei, pe o doamna pe care nici măcar n-o cunoaşteţi... ca să-i vorbiţi despre o persoană care, nu mai departe decât acum trei ore, a dat aici buzna să mă omoare, a bătut din picior şi pe urmă a ieşit aşa cum nimeni n-ar avea obrazul să iasă dintr-o casă onorabilă... Să ştiţi c-am să mă plâng şefilor dumneavoastră, nu încape nici o scuză aici, vă rog să părăsiţi imediat casa... Chiar acum să plecaţi, în definitiv stat şi eu mamă... şi...

— Să vă omoare! Cum, şi pe dumneavoastră a vrut să vă omoare?

— Vai de mine! A şi omorât pe cineva? întrebă doamna Hohlakova alarmată.

— Binevoiţi, doamnă, să ascultaţi ceea ce vreau să vă spun şi am să vă lămuresc în două cuvinte, răspunse apăsat Perhotin. Azi, pe la cinci după-amiază, domnul Karamazov a venit la mine să-mi ceară împrumut prieteneşte zece ruble şi ştiu precis că la ora aceea n-avea nici o leţcaie în buzunar. În aceeaşi seară, pe la nouă, a trecut din nou pe la mine, cu un teanc de bani în mână, numai hârtii de câte o sută, cred că avea vreo două sau trei mii de ruble în total. Era plin de sânge pe mâini şi pe faţă şi nu părea în toate minţile. L-am întrebat de unde luase atâţia bani. Mi-a răspuns ca-i primise cu câteva minute mai înainte de la domnia-voastră, zicea că l-aţi fi împrumutat cu trei mii de ruble ca să se angajeze la minele de aur...

O emoţie extraordinară, aproape anormală, se oglindi pe chipul doamnei Hohlakova.

— Doamne-Dumnezeule! Să ştiţi că l-a asasinat pe taică-său, bietul bătrân! strigă ea, fluturându-şi mâinile. Nu i-am dat nimic, nici un ban! Vai de mine, repede, repede, domnule!... Nu-mi mai spuneţi nimic! Daţi fuga de-l scăpaţi pe bătrân! Duceţi-vă într-un suflet acasă la taică-său!

— Dacă-mi permiteţi, doamnă, prin urmare, n-a luat nici un ban de la dumneavoastră? Ţineţi minte precis că nu i-aţi dat nimic?

— Nimic! Absolut nimic! N-am vrut să-i dau pentru că n-a ştiut să preţuiască aşa cum se cuvine bunătatea mea. A bătut din picior şi a plecat furios. Ba, la un moment dat, s-a şi repezit la mine, norocul meu a fost că m-am ferit la timp!... Nu vă mai spun – n-are nici un rost să mă ascund de dumneavoastră – că m-a scuipat în obraz, dacă vă puteţi închipui una ca asta! Dar de ce stăm în picioare? Vai de mine, luaţi loc, vă rog... Mă scuzaţi că vă... Sau nu, mai bine duceţi-vă repede acolo, poate că reuşiţi să-l scăpaţi pe bietul bătrân de la moarte, prea ar fi îngrozitor!

— Şi dac-o fi apucat să-l omoare?

— Vai, Doamne, aşa este! Ce-i de făcut atunci? Ce credeţi dumneavoastră că am putea să facem?

Îl sili, vrând-nevrând, să ia loc şi se aşeză în faţa lui. Piotr Ilici îi povesti cât mai laconic cu putinţă, dar destul de amănunţit, tot ceea ce se întâmplase, mai bine zis, lucrurile pe care le văzuse cu ochii lui, pomenindu-i, între altele, şi despre vizita pe care o făcuse Feniei, ca şi despre destăinuirile ei în legătură cu pisălogul. Detaliile aflate din gura lui