în curte să aţină calea portarului, care se trezise din somn şi tocmai se îndrepta spre poartă, rugându-l din suflet să nu lase pe nimeni înăuntru. Acesta însă după ce-l interogă pe Perhotin, aflând cine este şi că doreşte cu tot dinadinsul să stea de vorbă cu Fedosia Markovna într-o chestiune extrem de importantă, se hotărî să-i deschidă. Piotr Ilici fu condus în bucătărie, dar Fedosia Markovna, „ca să fie mai liniştită”, ţinu neapărat să rămână cu ei şi portarul. De la primele cuvinte, Perhotin află un lucru esenţial şi anume că Dmitri Feodorovici, plecând val-vârtej s-o caute pe Gruşenka, luase de pe masă pisălogul, ca mai târziu să se întoarcă fără el şi cu mâinile pline de sânge: „Uite, aşa picura sângele de pe ele, pic, pic, tot mereu!” exclamă Fenia, care inventase pe loc amănuntul acesta cu imaginaţia ei tulburată, fiind absolut convinsă că aşa fusese într-adevăr. Piotr Ilici îl văzuse şi el plin de sânge, deşi nu ţinea minte să-i fi picurat ceva de pe mâini, ba chiar îi turnase să se spele. De altfel, nici nu interesa prea mult dacă sângele avusese sau nu timp să se zvânte, important în primul rând, era de ştiut unde plecase, aşa năprasnic, Dmitri Feodorovici înarmat cu pisălogul sau ce dovezi certe existau că s-ar fi dus întins acasă la Feodor Pavlovici, ca să se poată trage concluzii categorice în această privinţă. Piotr Ilici stărui cu deosebire asupra acestui punct şi, cu toate că până la urmă nu reuşi să stabilească nimic precis, rămase aproape convins totuşi că cel în cauză n-avea unde să alerge aşa decât acasă la taică-său şi că, prin urmare, acolo se întâmplase cu siguranţă ceva. „Când s-a întors înapoi, adăugă Fenia înfiorată, şi i-am spus tot, ţin minte că l-am întrebat: «Dmitri Feodorovici, conaşule, de ce eşti murdar de sânge pe mâini?»„ la care el i-ar fi răspuns ca era sânge de om, mărturisindu-i că omorâse pe cineva. „Mi-a spus cu gura dumnealui, mi-a mărturisit chiar dânsul, şi se vedea că tare se căieşte; pe urmă a sărit deodată în sus şi s-a năpustit pe uşă afară ca un nebun. Am stat locului şi m-am gândit: unde o fi fugind aşa? Să ştii că se duce la Mokroe s-o răpună pe coniţa. Atunci am alergat după dânsul să-l rog să nu-i facă nimic, mă gândeam să-l caut acasă, dar când să trec prin dreptul băcăniei lui Plotnikov, ce să vezi, dumnealui tocmai se pregătea să se urce în trăsură; era curat pe mâini, pesemne că se spălase.” (Fenia remarcase imediat amănuntul acesta şi-l reţinuse.) Bătrâna, bunica Feniei, întări pe cât se pricepu spusele fetei. Piotr Ilici le mai întrebă una-alta şi plecă, în cele din urmă, mai răscolit sufleteşte şi mai alarmat decât la venire.

Lucrul cel mai simplu pe cât se părea şi mai la îndemână ar fi fost probabil să se ducă imediat acasă la Feodor Pavlovici, să vadă dacă nu se întâmplase ceva, iar în cazul când bănuielile lui ar fi fost întemeiate, să se intereseze cum şi ce fel şi, abia după ce s-ar fi edificat pe deplin, să meargă să-l avertizeze pe ispravnic. Oricum, era hotărât să-i dea de ştire. Afară însă era întuneric beznă, iar poarta caselor lui Feodor Pavlovici solidă de tot, şi ar fi însemnat să bată iarăşi cu toată puterea şi să facă tărăboi. Pe de altă parte, nu era în relaţii cu Feodor Pavlovici pe care îl cunoştea prea puţin şi, atunci, care ar fi fost urmarea? Să zicem c-ar fi bătut, aşadar, la poartă şi i s-ar fi deschis: dacă nu se întâmplase nimic? A doua zi, Feodor Pavlovici, cum îi plăcea lui să-şi bată joc de toată lumea, ar fi dat zvon în tot oraşul că un oarecare funcţionar, anume Perhotin, îl sculase în toiul nopţii să se intereseze dacă nu cumva fusese ucis! Ce scandal ar fi fost! Iar Piotr Ilici se temea de scandal mai presus de orice pe lume. Totuşi, sentimentul care pusese stăpânire pe el era atât de puternic, încât după ce bătu din picior şi-şi adresă sie-şi cele mai aprige insulte, o porni ca din puşcă, dar nu spre Feodor Pavlovici, cum se gândise la început, ci acasă la doamna Hohlakova, s-o întrebe dacă într-adevăr la cutare oră îi pusese în mână trei mii de ruble lui Dimitri Feodorovici. În cazul când răspunsul ar fi fost negativ, era ferm hotărât să se ducă imediat la ispravnic, fără să mai treacă pe la Feodor Pavlovici; dacă însă primea o confirmare, nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să meargă şi el să se odihnească, lăsând orice fel de investigaţii pentru a doua zi. Fireşte că ideea de a se înfiinţa aşa, taim-nesam, pe la unsprezece noaptea, acasă la o cucoană din lumea mare, pe care nici măcar n-o cunoştea personal, obligând-o poate să se scoale din pat ca să-i pună o întrebare cel puţin bizară, era în măsură să provoace mai degrabă un scandal decât dacă s-ar fi dus la Feodor Pavlovici. Dar aşa se întâmplă de obicei în asemenea cazuri cu oamenii cei mai prudenţi şi mai flegmatici din lume. Iar în împrejurarea de faţă, Piotr Ilici numai flegmatic nu se poate spune că era! Şi până la sfârşitul vieţii n-avea să mai uite ne-astâmpărul ce se încuibase cu asemenea covârşitoare forţă în sufletul lui, pentru a se transforma, în cele din urmă, într-un adevărat supliciu, silindu-l să acţioneze – împotriva voinţei sale. Bineînţeles că pe drum îşi făcu cele mai aspre imputări pentru că se hotărâse să se ducă totuşi la numita doamnă, dar de zece ori în şir poate îşi spusese până atunci, scârşnind din dinţi, „am să merg până în pânzele albe”, şi se ţinu de cuvânt. Când ajunse la Hohlakova era ora unsprezece punct. Portarul îi deschise fără să stea prea mult pe gânduri, dar la întrebarea lui, dacă doamna doarme ori nu, singurul lucru pe care putu să-l spună fu acela că de obicei cucoana era culcată la ora asta. „Duceţi-vă, oricum, sus şi