fiu ibovnică, vreau să fiu nevasta ta credincioasă; am să trudesc ca o roabă pentru tine. O să mergem împreună la domniţa, să-i cădem la picioare şi s-o rugăm de iertare. Şi pe urmă o să plecăm în lume, chiar dacă nu s-o îndura să ne ierte, noi tot o să ne luăm lumea în cap. Dă-i înapoi banii şi iubeşte-mă pe mine... Las-o pe ea în pace. Să nu te mai gândeşti la ea de-aci înainte. Dacă te prind că tot o mai iubeşti, să ştii c-o strâng de gât... Îi străpung ochii cu acul...

— Pe tine te iubesc, numai pe tine, şi în Siberia tot numai pe tine am să te iubesc...

— În Siberia? De ce în Siberia? Fie şi acolo, dacă aşa vrei tu... totuna mi-e... o să muncim... În Siberia e zăpadă multă... Mie îmi place să merg prin nămeţi... Şi zurgălăii să facă cling-cling... Auzi? Sună clopoţelul... Unde-o fi sunând? Vine cineva... acum nu se mai aude nimic...

Frântă de oboseală, Gruşenka închise ochii şi aţipi o clipă, într-adevăr, undeva, departe, se iscase un clinchet de clopoţel ce amuţise brusc. Mitea îşi puse capul pe pieptul ei. Nici nu băgase de seamă că nu se mai auzea clopoţelul, după cum nu băgase de seamă nici că în salon cântecele şi harababura chefliilor, ce făceau o gălăgie de vuia toată casa, încetaseră ca prin farmec şi-n locul lor se aşternuse o linişte de mormânt. Gruşenka deschise ochii.

— Ce s-a întâmplat? Am adormit? Da... clopoţelul... Se vede că m-a furat somnul; visam că plecasem la drum cu sania... clopoţelul suna şi eu picoteam toropită. Parcă eram cu cineva drag, cu tine... undeva departe, departe de tot... Te ţineam strâns în braţe şi te sărutam; mi-ara frig şi mă lipisem de tine... şi zăpada sclipea... ştii cum scânteiază omătul într-o noapte cu lună... şi mi se părea că nu mai sunt pe pamânt... M-am trezit şi iată că iubitul meu era aici, lângă mine, ce bine e aşa...

— Da, lângă tine, repetă Mitea, sărutându-i rochia, pieptul, mâinile.

Deodată, rămase cu ochii la ea nedumerit: i se păru că se uită drept înainte, dar nu la el, ci mai sus, peste capul său, cu o privirea stranie, fixă, concentrată... pe faţa ei se citea şi uimire şi parcă şi spaimă.

— Mitea, cine se uită la noi? şopti ea.

Mitea se întoarse şi văzu că într-adevar era cineva care desfăcuse draperiile şi se oprise apoi să-i observe. Şi nu era singur, mai erau şi alţii cu el. Sări numaidecât în picioare şi făcu un pas spre musafirul nepoftit.

— Poftiţi aici un moment, rosti un glas în surdină, dar răspicat şi stăruitor.

Mitta ieşi de după perdea şi rămase locului pironit. Odaia părea ticsită de lume; nu mai erau însă aceiaşi oameni, ci alţii noi. Un fior i se scurse prin şira spinării, facându-l să se scuture. Îi recunoscuse pe toţi dintr-o privire. Bătrânul cel înalt şi trupeş, în palton şi cu chipiu cu cocoardă, era ispravnicul Mihail Makarîci. Iar filfizonul de lângă el, „ofticosul” acela cu cizmele lustruite lună, substitutul de procuror. „Are un ceas care l-a costat patru sute de ruble, ni l-a arătat odată.” Iar tânărul scund cu ochelari... uitase cum îl cheamă, dar îl cunoştea din vedere, era judecătorul de instrucţie, proaspăt absolvent al facultăţii de drept. Iar ăsta de aici, Mavriki Mavrikici, zapciul, pe ăsta îl cunoştea foarte bine. Dar ceilalţi cu insigne pe piept ce căutau aici? Şi mai erau doi, doi ţărani... şi mai departe, în uşă, Kalganov cu Trifon Borisîci...

— Domnilor... ce doriţi, domnilor? întrebă Mitea, şi, ca şi când şi-ar fi ieşit deodată din minţi, strigă în gura mare, ca un smintit: Am în-ţe-les!

Tânărul cu ochelari făcu un pas spre el şi spuse plin de importanţă, dar parcă puţin cam precipitat:

— Avem de... În sfârşit, v-am ruga să luaţi loc un moment aici, pe canapea... Trebuie să stăm de vorbă imediat.

— Bătrânul! răcni Mitea înnebunit de groază. Bătrânul... sângele... Am în-ţe-les! şi căzu ca secerat pe scaunul de lângă el.

— Înţelegi? Ai înţeles? Criminalule, paricidule, sângele bătrânului – tatăl tău, ucigaşule – strigă după răzbunare! Începu să urle fără veste căruntul ispravnic, repezindu-se la Mitea. Îşi ieşise din fire şi tremura tot, roşu de furie.

— A, nu, aşa nu se poate! interveni tânărul cel scund. Mihail Makarîci, Mihail Makarîci! E imposibil, nu se procedează aşa!... Vă rog să mă lăsaţi pe mine să-i vorbesc... Nu m-aş fi aşteptat la una ca asta din partea dumneavoastră...

— Dar este monstruos, domnilor, monstruos! exclamă ispravnicul. Uitaţi-vă la el: în toiul nopţii, beat mort, cu o târfă după el şi cu mâinile pline de sângele lui taică-său... E un adevărat coşmar!

— Vă rog din suflet, Mihail Makarîci, cu toată stima ce vă port, să vă înfrînaţi sentimentale! îi suflă repede la ureche substitutul de procuror... Altminteri, mă văd silit să iau...

Dar nu mai apucă să termine, fiindcă în momentul acela tînărul judecător de instrucţie se întoarse către Mitea şi rosti

cu glas tare, solemn:

— Domnule porucic în rezervă Karamazov, trebuie sa vă aduc la cunoştinţă că sînteţi acuzat de asasinarea tatălui dumneavoastră, Feodor Pavlovici, care a fost ucis în noaptea asta.

Mai spuse ceva, după care procurorul adăugă şi el cîteva

cuvinte, dar Mitea, deşi asculta, nu mai înţelegea nimic... Se uita la toţi cu o privire rătăcita...

 

 

 

 

 

 

 

 

I - CUM ŞI-A ÎNCEPUT CARIERA FUNCŢIONARUL PERHOTIN

 

Piotr Ilici Perhotin, pe care l-am lăsat bătând din răsputeri în poarta zăvorâtă cu străşnicie a negustoresei Morozova, izbuti până la urmă să atragă atenţia celor din casă. Făcuse atâta zarvă, încât Fenia care, după tot ce păţise cu două ore mai înainte din pricina lui Dmitri Feodorovici, stătea cu frica în sân şi, de emoţie sau de „inimă rea”, nu cutezase încă să se culce, cât pe ce era să aibă o criză de isterie, crezând că Dmitri Feodorovici venise din nou (deşi îl văzuse ceva mai înainte plecând cu trăsura); căci cine altul decât dânsul – îşi zicea ea – ar fi avut curajul să bată cu atâta furie? Ieşi, deci, repede