Ştii, Mitea, c-am de gând să mă călugăresc? Vorbesc serios. Într-o bună zi am să intru la mănăstire. Aleoşa mi-a spus azi o vorbă pe care n-am s-o uit toată viaţa... Da, da... Acum însă vreau să dansez. Mâine la mănăstire, dar azi să dansăm! Am chef să fac nebunii, oameni buni, ei şi? Dumnezeu o să mă ierte. Dacă aş fi Dumnezeu, i-aş ierta pe toţi oamenii: „Dragii mei păcătoşi, mergeţi în pace, v-am dezlegat de toate păcatele!” Am să mă duc şi eu în lume să cer iertare: „Ierta-ţi-mă, oameni buni, iertaţi o biată femeie fără minte!” Sunt o fiară sălbatică, da, o fiară, dar vreau să mă rog. Şi eu am dat de pomană un fir de ceapă. Până şi o femeie ca mine, cât ar fi ea de netrebnică, simte nevoia să se roage! Mitea, lasă fetele să joace, nu le mai zăpăci. Toţi oamenii sunt buni, toţi, fără doar şi poate. Şi viaţa-i atât de frumoasă! Noi suntem răi, dar viaţa-i atât de frumoasă. Suntem şi răi şi buni, de-a valma, când buni, când răi... Nu, mie să-mi răspundeţi la ce vă întreb, hai, toată lumea-ncoace, veniţi cu toţii aici, vreau să ştiu: de ce sunt aşa bună? Fiindcă sunt bună, bună ca pâinea caldă... Cum se face că sunt atât de bună? sporovăia întruna Gruşenka, din ce în ce mai guralivă, pe măsură ce aburii beţiei i se urcau la cap, sfârşind prin a declara c-ar vrea şi ea să danseze. Şi chiar se ridică din jilţ, clătinându-se pe picioare. Mitea, să nu-mi mai dai să beau, chiar dacă te rog, să nu-mi mai dai nici un strop, auzi? În loc să te liniştească, băutura te dă peste cap. Parcă se învârteşte casa cu mine, şi soba, şi tot... Vreau să dansez... ce frumos ştiu să dansez... Precum se vedea, avea intenţii foarte serioase; ca dovadă, trase afară din buzunar o batistă albă, extrem de fină, pe care o apucă de un colţ, ca s-o poată flutura în timpul dansului. Mitea bătu din palme şi fetele amuţiră, pregătindu-se să-şi împletească glasurile la primul semnal. Auzind că Gruşenka vrea să joace, Maximov chiui de bucurie şi începu să-i dea târcoale, ţopăind şi cântând:

Picioruţe ca ţepuşe,

Unghioarele scoruşe

Şi codiţa sfredeluş...

Gruşenka însă îl goni cu batista.

— Sst! Mitea, de ce nu vine nimeni? Să vină toată lumea... să privească! Cheamă-i şi pe cei de dincolo, de la arest... De ce i-ai încuiat? Spune-le că vreau să dansez, să vină şi ei să mă vadă...

Cu o spontaneitate de om beat, Mitea se apropie de uşa încuiată şi începu ă bată cu pumnul în ea.

— Hei, voi de colo!... Ieşiţi afară, Gruşenka vă cheamă s-o vedeţi dansând!

— Lajdak! îl sudui dinăuntru unul din polonezi.

— Şi tu podlajdak! Puşlama ce eşti!

— Nu te mai lega de Polonia, îi făcu observaţie, doctoral, Kalganov, beat turtă şi el.

— Ia mai taci, ţâncule! Pe el l-am făcut puşlama, n-am spus că-n toată Polonia ar fi numai puşlamale. Un singur lajdak nu înseamnă o ţară întreagă. Taci cu nenea, gigea băiatu, na o bomboană!

— Ce urâcioşi! Parcă n-ar fi oameni, zău! De ce n-or fi vrând să se împace? bombăni Gruşenka şi începu să danseze.

Corul prinse a cânta Cerdac, cerdăcel! Cu căpşorul dat pe spate şi guriţa întredeschisă, zâmbitoare, Gruşenka flutură batista, dar de la primii paşi simţi c-o lasă picioarele şi se opri nedumerită în mijlocul camerei.

— Nu mai am putere... şopti ea sfârşită. Iertaţi-mă, nu mai pot... Vă rog să mă iertaţi... Făcu o închinăciune corului, apoi în dreapta, în stânga, în toate părţile pe rând: Iertaţi-mă vă rog... nu vă supăraţi...

— S-a afumat coniţa! Porumbiţa s-a cam ciupit, se auziră de ici, de colo glasuri.

— E criţă, chicoti Maximov către fete.

— Mitea, du-mă de aici... ia-mă, Mitea, şopti Gruşenka sleită de puteri şi Mitta se şi repezi s-o ia în braţe şi trecu numaidecât cu preţioasa lui povară după draperie.

„Ar fi timpul să plec”, îşi spuse Kalganov şi ieşi din salonul albastru, trăgând uşa după el. Chiolhanul însă se desfăşură mai departe, dezlănţuindu-se din ce în ce mai zgomotos. Mitea o culcă pe Gruşenka pe pat şi o sărută pătimaş pe gură.

— Nu, lasă-mă... se rugă ea. Nu te atinge de mine până nu sunt a ta... Ţi-am spus doar c-o să fiu a ta, dar până atunci nu te atinge de mine... cruţă-mă... Chiar aşa, de faţă cu ei, alături de ei, nu, nu se poate... Gândeşte-te că e şi el aici. Prea ar fi scârbos...

— Fac tot ce vrei tu! Nici în gând măcar... Ştiu să te respect... bolborosi Mitea. Ai dreptate, prea ar fi scârbos aici, nu se cade... Şi, fără să-i dea drumul din braţe, se aşeză în genunchi lângă pat.

— Ştiu, ştiu că eşti pătimaş, dar ai un suflet ales, abia izbuti să îngaime Gruşenka. Totul trebuie să fie curat între noi... de-acum înainte... şi noi să fim cinstiţi... şi buni, oameni de omenie, nu fiare... Ia-mă, du-mă de aici, departe, departe de tot, auzi? Nu-mi place aici, vreau cât mai departe, departe de tot...

Mitea o ţinea înlănţuită cu braţele.

— Da, da, sigur că da! O să te duc cu mine, o să plecăm în lume... O, aş da acum toată viaţa pentru un an, unul singur, numai să ştiu ce s-a întâmplat cu sângele acela!

— Care sânge? întrebă Gruşenka uimită.

— Nimic, nimic! scrâşni din dinţi Mitea. Gruşenka, tu zici că totul trebuie să fie cinstit între noi şi nu ştii că sunt un tâlhar. Am furat bani de la Katia... Ce ticăloşie, Doamne!

— Katia? Cine-i Katia? Domniţa? Nu, n-ai furat nimic. Lasă, c-o să-i duci înapoi, îţi dau eu de la mine... De ce ţipi aşa? Tot ce-i al meu e şi-al tău de-aici înainte. Ce nevoie avem de bani? Şi aşa tot o să-i spânzurăm... Noi doi, şi să nu-i spânzurăm! Ţi-ai găsit! O sa trăim şi noi muncind pământul. Uite, aşa am să-l scurm cu mâinile astea. Auzi tu, trebuie să muncim! Aşa a poruncit Aleoşa. Nu vreau să-ţi