Ce eram decât o biată fetişcană fără minte?... Şi ce schimbat e acum, parc-ar fi alt om! Nici la faţă parcă nu mai seamănă cu el. Aproape că nu l-am recunoscut. Pe drum, venind cu Timofei încoace, mă tot gândeam: „Cum o să dau ochi cu el, ce-o să-i spun, cum o să ne putem uita unul la altul?...” Stăteam cu inima pierită... Şi el parca mi-ar fi turnat o găleată cu lături în cap! Mi-a vorbit: chiar ca un dascăl, aşa uscat, cu vorbe meşteşugite, era atât de serios, încât m-am fâstâcit. N-am fost în stare să spun un singur cuvânt. La început am crezut că-i e ruşine de lunganul acela. Şi mă frământam, uitându-mă la ei, de ce, oare, nu pot să-i spun nimic... Ştii, cred că nevastă-sa l-a stricat, femeia aceea pentru care m-a părăsit pe mine... Ea l-a făcut să se schimbe aşa. Mitea, ce ruşine! Vai, ce ruşine mi-e, ce ruşine, Mitea! îmi vine să intru-n pământ când mă gândesc la viaţa mea! Fir-ar ei afurisiţi aceşti cinci ani din viaţă, că nu ştiu cum să-i mai blestem! şi se porni iarăşi pe plâns; nu se desprinse totuşi de Mitea, agăţându-se mai vârtos de braţul lui.. Mitea, dragule, stai, nu pleca, vreau să-ţi spun ceva, numai o vorbă, şopti ea deodată, ridicându-şi faţa spre el. Asculta, poţi tu să-mi spui pe cine iubesc din toată lumea asta care-i aici? Fiindcă am drag pe cineva. Ştii cine? Zi! un zâmbet îi lumină obrazul puhav de lacrimi şi ochii îi luceau în întuneric. Adineauri a intrat aici un şoim şi am simţit cum îmi zvâcneşte inima în piept. „Proasto, uite pe cine iubeşti!” mi-a şoptit ea. Când ai intrat pe uşă parcă s-a luminat toată odaia. „De ce i-o fi aşa frică?” mă întrebam. Fiindcă ţi-era frică. O, Doamne, cum tremura sufletul în tine, aproape că nici gura nu puteai s-o deschizi! „Doar nu s-o fi temând de sine, îmi ziceam, ca şi când tu te-ai putea speria de cineva! „Nu, mă gândeam, de mine i-e frică, numai de mine”. Fenia ţi-o fi spus probabil cum i-am strigat pe fereastră lui Aleoşa că l-am iubit un ceas pe Mitenka şi acum mă duc... În braţele altuia. Prostuţule! Mitea, Mitea, cum am putut să fiu atât de proastă să-mi închipui c-aş mai putea iubi pe altul după ce te-am iubit pe tine? Mă ierţi, Mitea? Mă ierţi ori nu, spune! Mă iubeşti? Da? Mă iubeşti?

Sări în picioare şi-şi puse mâinile pe umerii lui. Mut de fericire, Mitea îi privea ochii, surâsul ce-i flutura pe faţă şi deodată o cuprinse în braţe şi începu s-o sărute ca un nebun.

— Mai poţi să mă ierţi după ce te-am chinuit atâta? Pe toţi v-am chinuit din pricina urii ce mocnea în mine. Din ură l-am scos din minţi pe bietul bătrân... Îţi aminteşti cum ai băut o dată cu mine şi ai dat cu paharul de pământ? N-am uitat, şi azi am spart şi eu paharul după ce-am închinat „pentru ticăloasa asta de inimă”. Mitea, şoimule, de ce nu mă săruţi? M-ai sărutat o singură dată şi acum te-ai oprit, te uiţi la mine şi mă asculţi... La ce bun? Sărută-mă, strânge-mă mai tare în braţe, uite-aşa! Dacă-i vorba să iubeşti, atunci iubeşte-mă! De aci înainte am să-ţi fiu roabă toată viaţa! E aşa de bine să fii roabă!... Sărută-mă! Ba-te-mă, chinuieşte-mă, fă ce vrei cu mine... Of, merit orice suferinţă... Stai! Aşteaptă, mai târziu, ajunge acum... Îl respinse ea brusc. Pleacă, Mitka, am chef să beau acum, vreau să mă îmbăt, să mă fac praf, şi când m-oi îmbăta, să dansez, aşa vreau eu şi aşa-mi place!

Şi, smulgându-se din braţele lui, dădu perdeaua la o parte şi fugi. Mîtea o urmă beat de fericire. „Fie ce-o fi, nu-mi pasă, aş da toată lumea pentru o singură clipă!” îi fulgeră prin minte. Gruşenka bău pe nerăsuflate un pahar de şampanie şi se ameţi numaidecât. Zâmbind încântată, se aşeză în jilţ, la locul ei de mai înainte. Îi ardeau obrajii, buzele-i dogoreau învăpăiate, i se împăienjeniseră ochii şi privirea ei pătimaşă te prindea ca într-o vraja. Până şi Kalganov simţi un fior în adâncul inimii şi veni lângă ea.

— Ai simţit când te-am sărutat în somn? murmură ea. Acum m-am îmbătat... Tu nu eşti beat? Dar Mitea de ce nu bea? De ce nu bei, Mitea? Eu am băut, tu ce mai aştepţi?...

— Sunt beat! Beat de fericire... tu m-ai îmbătat aşa, dar acum vreau să mă îmbăt cu şampanie! Goli încă un pahar şi – curios! – i se păru că tocmai paharul asta îi venise de hac, învăluindu-l în fumul beţiei, şi că până atunci nu băuse decât apă chioară.

Retrăind mai apoi întâmplările, îşi amintea foarte precis de senzaţia asta. Din clipa aceea totul începu să st învârtejească în jurul lui ca într-un delir. Umbla, râdea, intra în vorbă cu unul, cu altul, fără să ştie prea bine nici ce spunea, nici ce făcea. Un singur sentiment arzător stăruia cu aceeaşi intensitate, „ca un tăciune aprins, în inima lui”, după. cum povestea el mai târziu. Se ducea la ea, se aşeza alături, o privea, o asculta... Gruşenka devenise teribil de guralivă, mereu chema pe câte cineva lângă ea sau striga pe câte o fată din cor, îmbiind-o să se apropie şi, după ce o săruta sau făcea semnul crucii asupra ei, o lăsa să plece. Te aşteptai să izbucnească în plâns din moment în moment. În schimb, „moşulică” – aşa îi zicea ea lui Maximov – o amuza grozav. Bătrânul era mai tot timpul în preajma ei şi-i săruta mereu mâinile, „degeţel cu degeţel”; în cele din urmă, îi veni iarăşi pofta să joace şi înjghebă un dans pe melodia unui cântec vechi, acompaniindu-se singur din gură. Refrenul, mai ales, era foarte sprinţar:

Purceluşa, groh-groh-grob,

Viţeluşa, mu-mu-mu,

Şi răţuşca, mac-mac-mac,

Gâsculiţa, ga-ga-ga.

Găinuşa se plimba,

uite-aşa mi se plimba,

Cot-co-dac, zicea, cot-cot,

Cot-co-dac, cot-cot-co-dac!

— Dă-i ceva, Mitea, spunea Gruşenka, dă-i nişte bani, că-i sărac. Oamenii ăştia necăjiţi, vai de sufletul lor...