— M-au învăţat de mic toate dansurile la modă...

— Bine, bine, du-te cu el, Mitea. Am să mă uit de aici.

— Nu, nu, vreau şi eu să-l văd cum dansează, sări în sus Kalganov, respingând cu toată candoarea invitaţia Gruşenkăi de a rămâne o clipă cu ea.

Toată lumea se strânse ca la urs. Maximov începu să joace, dar în afară de Mitea nimeni nu făcu haz de ţopăielile lui. Tot dansul consta din nişte sărituri cu picioarele răsucite în afară, în aşa fel ca dansatorul să se lovească cu palmele peste tălpi. Kalganov nu se arătă de loc încântat; Mitea, în schimb, se repezi să-l sărute pe Maximov.

— Bravo, îţi mulţumesc! Ai obosit, spune ce pofteşti: o bomboană, sau mai bine o ţigară?

— O ţigară.

— Nu vrei să bei ceva?

— Un păhăruţ cu lichior... N-ai cumva nişte bomboane-de şocolată?

— Uite colo, pe masă, o grămadă, ia ce-ţi pofteşte inima, drăguţule!

— Nu, aş vrea nişte şocolată cu vanilie... aşa ca pentru moşnegi... Hi-hi!

— Ce să-ţi fac, nenişorule, specialitatea asta ne lipseşte....

Bătrânul îi şopti la ureche:

— Ascultă, drăcuşorul ăla de fată, ştii care, Mariuşka, hi-hi, cum aş face s-o cunosc mai de aproape, dacă ai bunătatea să...

— Ia te uită după ce-i umblă ochii! Mai pune-ţi pofta-n cui, nenişorule!

— Da ce, fac vreun rău cumva cu asta? se întrista Maximov.

— Bine, bine. Aici, bădie, toată lumea a venit numai sa cânte şi să joace, dar dracu ştie! Aşteaptă... Până una-alta, mănâncă, bea şi distrează-te! Ai nevoie de bani?

— Mai încolo poate, zâmbi Maximov.

— Bine, bine...

Mitea îşi simţea fruntea cuprinsă ca de flăcări. Ieşi în tindă şi de-acolo în cerdacul ce înconjura hanul. Aerul proaspăt îl mai învioră puţin. Stătu aşa un timp, singur, pe întuneric, într-un colţ, cu capul în palme. Gândurile-i răzleţe se adunară brusc laolaltă şi toate senzaţiile se contopiră, învăluindu-l într-o lumină orbitoare. Cumplită, cutremurătoare lumină! „Dacă-i vorba să-mi trag un glonte în cap, acum cred c-ar fi momentul! îi fulgeră prin minte. Să iau cu mine pistolul şi să isprăvesc o dată pentru totdeauna cu toate, în cotlonul ăsta întunecos.” Stătu în cumpănă o clipă. Venind în goana cailor aici, ştia că lăsase în urmă ruşinea, furtul săvârşit şi sângele, sângele pe care-l vărsase... I-ar fi fost mult mai lesne atunci, o, mult, mult mai lesne! Fiindcă atunci i se părea că totul se sfârşise: n-o mai avea pe Gruşenka, o cedase altuia, era definitiv pierdută pentru el, dispăruse... O, atunci pasul acesta i se părea mai uşor de făcut, sau, în orice caz, necesar, inevitabil, căci ce-ar mai fi avut de aşteptat pe lumea asta? Pe când acum!... Nu s-au schimbat, oare, lucrurile? Acum cel puţin s-a spulberat o fantomă, o gogoriţă înfricoşătoare. Iubitul ei „de odinioară”, bărbatul fatal din viaţa ei, cu drepturi incontestabile, pierise fără urmă. Fantoma ce plutea ca o cumplită ameninţare se transformase ca prin farmec într-o stârpitură ridicolă, pe care o dusese pe sus în iatac şi o încuiase cu cheia. Şi astfel, fantoma n-avea să mai apară niciodată. Gruşenka se simţea ruşinată acum, i se citea în ochi dragostea pe care i-o purta. Să tot trăieşti de aici înainte, da, să trăieşti şi... dar nu poate, nu, nu se poate, ce blestem! „Doamne, învie-l pe cel ce s-a prăvălit la picioarele gardului! înlătură de la mine paharul ăsta! Tu ai făcut atâtea minuni, Doamne, atâtea minuni, tot pentru nişte păcătoşi ca şi mine! Dar poate că totuşi bătrânul trăieşte... O, dac-ar fi aşa, aş şti eu să-mi spăl cinstea pătată, am să dau numaidecât înapoi banii pe care i-am furat, de-ar fi să-i scot din piatră seacă... Să nu mai rămână nici urmă de ruşine decât în inima mea! Dar nu, nu, astea nu sunt decât visurile unui suflet laş! O, ce blestem!”

Şi totuşi, o rază de speranţă licărea în beznă. Mitea se smulse din loc şi se repezi înapoi, în salon, grăbit să se ducă la ea, la regina lui! Fiindcă a lui era, a lui pentru vecie! „Un ceas, o clipă de dragoste în braţele ei nu merită, oare, să fie plătită cu viaţa, chiar de-ar fi să-ndur toate chinurile ruşinii?” era întrebarea absurdă ce stăruia în cugetul său. „Ea, şi numai ea, s-o văd, s-o ascult, să-i aud glasul, să nu mă mai gândesc la nimic, să uit totul, totul, măcar în noaptea asta, măcar un ceas, o singură clipă!” În uşă se întâlni nas în nas cu Trifon Borisîci, care tocmai se pregătea să iasă în cerdac, îi făcu impresia că era în toane rele şi parcă puţin îngrijorat şi că îl căuta:

— Pe mine mă căutai, Borisîci?

— Nu, nu pe dumneata, se zăpăci jupânul. De ce să te caut? Da unde ai fost?

— De ce umbli aşa încruntat? Eşti supărat pe mine? încă puţin şi o să te poţi duce şi dumneata la culcare... Cât e ceasul?

— O fi trei, dacă nu chiar patru.

— Bine, bine, isprăvim îndată.

— Vai de mine, nu face nimic. Puteţi sta cât poftiţi...

„Ce-o fi având?” se gândi în treacăt Mitea, intrând în odaia în care dansau fetele. Gruşenka însă dispăruse de acolo. N-o găsi nici în salonul albastru, unde Kalganov, singur, moţăia pe canapea. Mitea aruncă o privire după perdea: era acolo. Şedea pe un cufăr, în colţ, cu capul în palme, aplecată peste pat, şi plângea sfâşietor, silindu-se din răsputeri sa-şi înăbuşe suspinele, ca să nu prindă nimeni de veste. Văzându-l, îi făcu semn să se apropie. Mitea se strecură repede în dosul draperiei. Gruşenka îl apucă de braţ.

— Mitea, Mitea, dac-ai şti cum l-am iubit! începu ea în şoaptă. Doamne, cât l-am iubit în ăştia cinci ani! Oare pe el îl iubeam sau ura ce clocotea în mine? Nu, nu, pe el? Of, Doamne, pe el! Aş minţi dac-aş spune că nu-i aşa! Mitea, aveam numai şaptesprezece ani, şi el era atât de drăguţ cu mine, mă răsfăţa, era vesel tot timpul, cânta... Sau poate aşa mi s-a părut mie.