şi de lăutari. Maximov plutea fericit în aburii beţiei şi se ţinea scai după el. Gruşenka începuse şi ea să se cherchelească şi i-l tot arăta lui Mitea pe Kalganov: „Ce băiat drăguţ, mânca-l-ar mama!” Încântat, Mitea se repezea să-l sărute şi pe el şi pe Maximov. O, presimţea atâtea şi atâtea! Şi totuşi, Gruşenka nu-i spusese încă nimic, dimpotrivă, părea că anume tărăgănează lucrurile, mulţumindu-se doar să-i arunce din când în când o privire înfocată şi în acelaşi timp plină de dulceaţă. În sfârşit, îl apucă de mână şi-l trase către ea cu putere. Şedea în pragul uşii, în jilţ.

— Ţii minte cum ai intrat adineauri aici? Doamne, cum arătai!... De-ai şti prin ce spaimă am trecut! Serios, ai vrut să mă cedezi lui? Spune! Ai vrut într-adevăr?

— Nu voiam să-ţi distrug fericirea! murmură Mitea în culmea fericirii.

Gruşenka însă nici nu avea nevoie de vreun răspuns.

— Bine, du-te... distrează-te! Lasă, nu plânge, că te chem iar mai încolo...

Mitea plecă plutind în nori, iar ea rămânea mai departe să asculte muzica şi să privească dansurile, fără să-l piardă totuşi o clipă din ochi, ca după un sfert de oră să-l cheme iarăşi lângă dânsa şi el să se apropie docil.

— Stai aici lângă mine şi povesteşte-mi cum ai prins de veste c-am plecat, cine ţi-a spus mai întâi?

Şi Mitea se apucă să-i povestească dezlânat, alandala, dar cu însufleţire; când şi când însă – curios – se întuneca brusc la faţă şi se întrerupea din vorbă.

— De ce te încrunţi? îl întrebă ea.

— Nu-i nimic... am lăsat pe cineva bolnav. De aş şti că s-a făcut bine, măcar de aş şti c-o să-i treacă, zău c-aş da şi zece ani din viaţă!

— Lasă-l în plata Domnului dacă-i bolnav. Şi aşa, va să zică, voiai cu tot dinadinsul să-ţi zbori creierii mâine? Of, Doamne, ce nătărău! Pentru ce, zi, pentru ce? Îmi plac oamenii zănatici ca tine, bâiguia ea cu limba împleticită. Aşadar, eşti în stare să faci orice pentru mine? Da? Şi, zi, voiai să-ţi zbori creierii din pricina mea, prostuţule? Stai, aşteaptă, poate că mâine am să-ţi spun ceva, un cuvinţel... nu azi, mâine. Ce, tu ai vrut chiar azi? Nu, azi nu vreau eu... Hai, du-te, să văd eu că te distrezi!

La un moment dat îl chemă intrigată şi neliniştită.

— De ce eşti trist? Văd că eşti trist... Nu, nu văd eu bine! stărui ea, uitându-i-se pătrunzător în ochi. Deşi eşti tot timpul de gât cu ţăranii şi nu se aude decât gura ta, îmi dau seama că ai totuşi ceva. Vreau să fii vesel, auzi, aşa cum sunt eu, să te distrezi... E cineva aici care mi-e drag, ghici, cine?... Ia te uită, a adormit puiul mamei, s-a îmbătat mititelul!

Vorbea despre Kalganov care într-adevăr se ameţise şi, cum şedea pe canapea, aţipise o clipă. Nu i se închiseseră ochii numai din pricina vinului, ci mai ales fiindcă se simţise deodată trist, i se făcuse „urât”, cum spunea el. Cântecele fetelor care, cu cât petrecerea se înteţea, erau tot mai deşucheate şi mai fără frâu, îi stricaseră tot cheful. Ca şi jocurile, de altfel: două fete făceau la un moment dat pe urşii, iar Stepanida – o zvârlugă de fată, înarmată cu un băţ – era ursarul care-i dădea ghes lui „moş Martin” să joace tontoroiul. „Mişcă picioarele, Mario, striga ea, că te altoiesc!” în cele din urmă, urşii se rostogoliră pe jos în nişte poziţii pur şi simplu indecente, în hohotele de râs ale mujicilor şi suratelor, care se strânseseră cu droaia. „Ei şi, de ce să nu petreacă şi ei? spunea mereu, sentenţios, Gruşa, care era într-o stare de beatitudine. De câte zile fericite crezi că au parte bieţii oameni într-un an?” Kalganov însă privea cu un aer dezgustat, de parcă s-ar fi murdărit. „Obiceiurile astea din popor sunt atât de triviale, nişte zbănţuieli de fiare când stau la pândă în nopţile de primăvară”, declarase el, renunţând să mai privească. Fusese scandalizat mai ales de un cântec cu un refren sprinţar. Era vorba acolo de un boier care, petrecând pe lângă un grup de fete, le iscodeşte:

Mândruliţe, le-ntreba,

Drag vis vouă, drag ori ba?

Mândrele însă chibzuiesc între ele că n-are rost să-l iubească;

Că boierul crunt ne-o bate,

Drag să ne fie, surate!

Trece şi un ţigan şi le întreabă:

Ţiganul zâmbre făcea...

Drag vis vouă, drag ori ba?

Dar nici ţiganul nu poate fi iubit:

Ba ţiganu-i cu ciorditul,

Noi rămânem cu bocitul.

Mulţi trec aşa şi le îmbie, chiar şi un soldat:

Ostaşul mi le-ntreba,

Drag vă sunt eu, drag ori ba?

Dar şi el este întâmpinat cu dispreţ:

Cu raniţa nu mă-mpac,

Că-n raniţă eu...

Aici urma un vers destul de scabros, cântat pe şleau, pe care publicul îl primi cu o vie satisfacţie. Pomelnicul se încheia cu un negustor:

Precupeţul le-ntreba,

Drag vis, zice, drag ori ba!

Şi fetele răspund într-un glas da, pentru că:

El cu muşteriii-n piaţă

Eu acasă, cocoţneaţă.

Kalganov îşi ieşise din sărite:

— Mereu acelaşi cântec! izbucnise el furios. Cine dracu le-o fi născocind?! Nu mai lipsea decât să vină un şef de gară sau un evreu să le întrebe pe fete: cu siguranţă că i-ar fi făcut marţ pe ceilalţi!

Înfuriat, declarase apoi că se plictiseşte şi se aşezase pe canapea, unde aţipise îndată. Era mai palid ca de obicei la faţă şi căpşorul lui drăgălaş stătea răsturnat pe spătarul canapelei.

— Uite ce drăguţ e!... Îl admiră Gruşenka, care se apropiase de el însoţită de Mitea. I-am mângâiat adineauri căpşorul, are un păr ca inul, şi des... Şi aplecându-se asupra lui cu duioşie, îl sărută pe frunte.

Kalganov deschisă ochii, o privi şi, ridicându-se de pe canapea, întrebă îngrijorat de Maximov.

— Ia uite de cine-i arde lui! râse Gruşenka. Mai stai o clipa şi cu mine. Mitea, du-te de-l caută pe Maximov.

Moşierul nu le mai slăbea de loc pe fete; când şi când doar se repezea să mai dea de duşcă un păhăruţ de lichior, ba mai băuse între timp şi două ceşti cu şocolată. Era roşu ca focul în obraz, nasul i se făcuse stacojiu, îi lăcrămau ochişorii şi avea ceva lasciv