— Şi mie mi-a făcut impresia că trişează! exclamă Mitea. Încolţit, pan Wrublewski se întoarse furios către Gruşenka şi-i strigă, ameninţând-o cu pumnul:

— Târfă!

Nu apucă însă bine să închidă gura, că Mitea se şi repezi la el, îl luă în braţe, şi, cât ai bate din palme, îl scoase pe sus din salon şi-l duse în odaia de alături, unde puţin mai înainte discutaseră câteşitrei.

— L-am pus jos pe podele! îi încunoştinţă el o clipă mai apoi, când se întoarse în salon, gâfâind surescitat. Face spume la gură, canalia, dar nu mai vine el îndărăt!... Mitea închise unul din canaturile uşii şi, ţinându-l deschis pe celălalt, îl zori pe cel mărunţel: Stimabile, nu pofteşti? Hai!

— Dumitri Feodorovici, stărui Trifon Borisîci, spune-le, conaşule, să-ţi dea înapoi banii pe care i-ai pierdut! Te-au pungăşit, conaşule!

— Şi eu am pierdut cincizeci de ruble, dar mă las păgubaş, declară Kalganov.

— Atunci şi eu mă lipsesc de cele două sute ale mele, nu-mi trebuie! îi ţinu isonul Mitea. Pentru nimic în lume nu le-aş mai primi, lasă, atâta consolare să aibă şi ei!

— Bravo, Mitea, bravo! strigă Gruşenka cu o clocotire de ură înverşunată în glas.

Roşu de ciudă, dar fără să-şi piardă aerul marţial, mărunţelul se îndreptă spre uşă, se opri totuşi în prag şi se adresă Gruşenkăi:

— Pani, jezeli ckcesz isc ze mtîtţ, proszq, jezeli nie bywaj zdrowa!{35}

Trecu apoi ţanţoş pragul, pufnind pe nas indignat, rănit în amorul său propriu. Plin de ambiţie, cu toată ruşinea pe care o păţise, nu pierduse încă speranţa că pani va fi totuşi gata să-l urmeze, atât de mare era consideraţia pe care o avea pentru propria lui persoană. Mitea trânti uşa după el.

— Întoarce cheia, zise Kalganov. Dar în aceeaşi clipă se auzi răsucindu-se cheia în broască. Cei doi polonezi avuseseră singuri grijă să se încuie pe dinăuntru.

— Foarte bine! strigă Gruşenka înverşunată şi neîndurătoare. Nici nu se putea mai bine! Călătorie sprâncenată!

VIII - COŞMARUL

Atunci se încinse un chiolhan în toată puterea cuvântului, aproape o orgie. Gruşenka ceru vin, în gura mare: „Vreau să beau, am chef să mă îmbăt la fel ca data trecută. Îţi aduci aminte, Mitea, ca atunci când ne-am cunoscut! Când ne-am văzut pentru prima oară!” Mitea era în delir, presimţea „fericirea”. Gruşenka însă îl alunga într-una de lângă ea: „Du-te, veseleşte-te, spune-le să danseze, vreau să petreacă toată lumea, să joace şi masa şi casa, ca atunci, exact ca atunci!” exclamă ea în tot momentul. Era stăpânită de un neastâmpăr cumplit. Mitea se repezi să dea ordine. Între timp, în odaia de alături corul de fete se înjghebase. Camera in care stătuseră până atunci nu era destul de încăpătoare, fiind împărţită în două printr-o perdea de cit, îndărătul căreia se afla un pat imens, cu o pilotă groasă şi un munte întreg de perne, tot de cit. În toate cele patru odăi „curate” ale casei era câte un pat. Gruşenka se aşeză chiar în uşă, în jilţul pe care i-l adusese Mitea, la fel ca „atunci”, când chefuiseră pentru prima oară împreună, ca să poată privi corul şi dansurile. Veniseră aceleaşi fete ca în seara aceea; sosi apoi şi taraful de ovrei cu ţambaluri, şi în sfârşit trase în faţa hanului şi mult aşteptata căruţă cu vinaţuri şi meztlicuri. Mitea umbla încolo şi încoace agitat. Mereu alte chipuri necunoscute apăreau în încăpere, bărbaţi şi femei, veniţi să caşte gura; erau ţăranii din sat care, deşi la sosirea lui Mitea dormeau duşi, se treziseră, presimţind că vor fi cinstiţi ca şi rândul trecut, adică în urmă cu o lună. Mitea îi întâmpina pe toţi cu bună seara, îmbrăţişându-se cu cei pe care-i cunoştea mai bine; îşi amintea de fiecare în parte după figură, destupa sticle după sticle şi turna de băut oricui se întâmpla să-i iasă în cale. Şampania, de altfel, era numai pe gustul fetelor, pe când mujicii mai degrabă erau amatori de rom şi coniac şi mai cu seamă de punci fierbinte. Mitea porunci să se aducă ceşti cu ciocolată pentru toate fetele şi ceru să i se ţină la dispoziţie toată noaptea trei samovare cu apă clocotită pentru ceai şi punci, oricine o veni şi o avea chef să bea, să fie servit. Într-un cuvânt, domnea cea mai zănatică harababură, dar Mitea se simţea în elementul lui, şi, cu cât petrecerea, înteţindu-se, devenea mai haotica, părea că-i sporeşte pofta de viaţă. Dacă în momentul acela vreunul dintre mujici i-ar fi cerut bani, ar fi fost în stare sa scoată pe loc din buzunar teancul de bancnote şi să le împartă în dreapta şi-n stânga, fără nici o socoteală. De aceea şi Trifon Borisîci îi tot dădea mereu târcoale: se lipsise şi de somn şi de tot şi nu băuse decât foarte puţin (un singur păhărel de punci), ca să poată fi cu ochii în patru şi să apere – aşa cum înţelegea el – interesele lui Mitea. De câte ori simţea vreo primejdie, îl ţinea din scurt cu un aer duios şi slugarnic, stăruind să nu mai cinstească, aşa cum făcuse „atunci”, cu vin de Rin şi ţigări „pe mujici şi mai ales, Doamne fereşte, să nu le dea bani”; nu mai putea de necaz văzând că fetele beau lichior şi se îndopau cu bomboane: „Dă-le încolo de păduchioase, Mitri Feodorovici, spunea el, dacă le trag acum un picior şi le poruncesc să-mi mulţumească fiindcă le-am omenit, ai să vezi c-or să-mi mulţumească, aşa-s ele!” Mitea îşi aminti din nou de Andrei şi porunci să i se trimită nişte punci. „Nu l-am răsplătit cum trebuie, bietul om!” repeta el mereu în surdină, înduioşat. Kalganov mai întâi nu voi cu nici un chip să bea şi strâmbă din nas auzind corul de fete, dar, după ce dădu pe gât două pahare de şampanie, se simţi deodată grozav de bine dispus; umbla de colo până colo prin camere, declarându-se nespus de încântat de toţi şi de toate -— şi de cântece