Mitea aştepta răspunsul, sigur de sine. Nu se îndoia câtuşi de puţin de succesul negocierilor. Figura polonezului căpătă dintr-o dată o expresie cât se poate de hotărâtă.

— Şi banii, panie?

— Uite cum facem cu banii: îţi dau deocamdată cinci sute de ruble arvună, să plăteşti surugiul, iar restul de două mii cinci sute, mâine, în oraş. Îţi jur pe onoarea mea că-i scot din pământ, din iarbă verde! tună Mitea.

Polonezii schimbară din nou o privire. „Ofiţerul” se întunecă la faţă.

— Şapte, îţi dau şapte sute, nu cinci, acum, în mână! Mitea sporise arvuna simţind că se strică târgul. Ce zici, panie? N-ai încredere în mine? În orice caz nu pot să-ţi dau toţi banii odată. Dacă ţi-i dau acum pe toţi, parcă văd că mâine te întorci iarăşi la ea... De altfel, nici n-am la mine suma asta, am lăsat banii acasă, în oraş, bâigui Mitea, simţind că se pierde cu firea şi temându-se de un eşec. Zău, îi am acasă, ascunşi undeva...

În momentul acela un sentiment de demnitate ofensată se întipări pe obrazul celui mărunţel.

— Altceva nu mai vreţi? întrebă el sarcastic. Pe Apje! şi scuipă pe jos. Pan Wrublewski făcu la fel.

— Scuipi pentru că te bizui să storci mai mult de la Gruşenka! strigă Mitea deznădăjduit, dându-şi seama că nu mai era nimic de făcut. Sunteţi nişte claponi amândoi!

— Jestem do zywego dotkniety!{31} şi, roşu ca racul de indignare, pan-ul cel scund se ridică de pe scaun şi părăsi odaia, ca ţi cum i-ar fi fost peste putinţă să mai asculte un singur cuvânt.

Legănându-se pe picioarele-i de cocostârc, Wrublewski se grăbi să-l urmeze. Mitea, umilit şi încurcat, încheia procesiunea. Se temea de Gruşenka şi în acelaşi timp era convins că polonezul o să-l dea de gol. Aşa cum se şi întâmplă de altminteri: intrând în salon, acesta se opri cu un aer teatral în faţa Gruşenkăi.

— Pani Agrippina, jestem do zywego dotkniety! izbucni el, dar Gruşenka, pierzându-şi răbdarea, de parcă ar fi împuns-o în carne vie, îi tăie apa de la moară.

— Ruseşte, vorbeşte ruseşte, să nu mai aud nici un cuvânt polonez! Altădată parcă ştiai destul de bine ruseşte, n-o să mă faci să cred c-ai uitat tot în aceşti cinci ani! îi venise tot sângele în obraji de mânie.

— Pani Agrippina...

— Mă cheamă Agrafena sau Gruşenka, cum pofteşti, vorbeşte ruseşte dacă vrei să te ascult!

Polonezul pufni cu un aer trufaş şi rosti precipitat şi plin de emfază, stâlcind cuvintele:

— Pani Agrafena, eu venit să uiţi ce a fost mai înainte, să ierţi la domnia-ta, să uiţi tot, până azi...

— Cum adică, să mă ierţi? Vrei să zici c-ai venit să mă ierţi? Tu pe mine? îl întrerupse Gruşenka, ridicându-se în picioare.

— Tak ]est, pani,{32} eu nu eşti laş, eu eşti generos. Dar eu fost-am zdziwjony{33} când am văzut asta amant la domnia-ta. Pan Mitea, în odaie acolo, oferit mie trei mii să plec. Eu l-am scuipat în obraz.

— Cum? Ţi-a oferit bani pentru mine? strigă isteric Gruşenka. Este adevărat, Mitea? Cum ai îndrăznit?! Ce, eu sunt de vânzare?

— Panie, panie! urlă Mitea, e o femeie cinstită, o sfântă. Jur că n-am fost niciodată amantul ei! Minţi...

— Cum îndrăzneşti să mă aperi faţă de el? îşi ieşi din sărite Gruşenka. Am rămas cinstită nu din virtute şi nici pentru că m-aş fi temut de Kuzma, ci ca să pot sta mândră înaintea ăstuia de aici şi să am dreptul să-i azvârl în obraz că nu-i decât un ticălos! Şi zici că n-a vrut să primească bani de la tine?

— Ba bine că nu, cum să nu vrea?! exclamă Mitea. Numai că avea pretenţia să-i număr în palmă trei mii dintr-o dată, şi eu i-am oferit şapte sute arvună.

— Aşa, da, înţeleg; a auzit că am bani, de aceea a venit întins să se însoare cu mine!

— Pani Agrippina! zbieră polonezul, eu cavaler eşti, nobil eşti, nu lajdak! Eu venit să iei de nevastă la domnia-ta, şi aici găsit alta pani, nu asta care cunoscut, o pani uparta i bez wstydu!{34}

— Cară-te de unde ai venit! Acuşi pun să te arunce afară şi ai să vezi cum ai să zbori cât ai zice peşte! strigă Gruşenka, furioasă la culme. Proasta, proasta de mine, pentru cine m-am canonit cinci ani de zile?! Dar nu, nu pentru el m-am canonit, în mine nu mocnea decât ura! Ce, ăsta e omul pe care l-am iubit? Aşa arăta atunci? Parcă n-ar fi el, ci taică-său! Unde ţi-ai comandat peruca asta? Cel pe care-l ştiu eu era ca un şoim, iar ăsta de aici e un răţoi. Celălalt râdea şi-mi cânta la ureche... Şi eu care cinci ani încheiaţi m-am istovit plângând ca o smintită, păcătoasa şi netrebnica de mine!

Gruşenka se prăbuşi în fotoliu şi-şi ascunse faţa în palme. În momentul acela, în odaia de alături, corul fetelor, care se adunaseră în fine, prinse a cânta un cântec sprinţar de joc.

— Sodoma! răcni pan Wrublewski. Jupâne, dă afară muierile astea!

Jupânul, care de mult pândea curios la uşă, bănuind după ţipetele ce se auzeau înăuntru că muşteriii se luaseră la ceartă, apăru ca la comandă.

— Gura! Ce urli aşa? se răsti el la Wrublewski cu o lipsă de respect cu totul bizară.

— Mitocanule! răcni polonezul.

— Mitocan? Dar tu ce eşti, cartoforule? Ţi-am dat adineauri un pachet nou-nouţ, şi cum ţi l-am dat, l-ai şi dosit! Ai jucat cu cărţi măsluite! Ştii c-aş putea să te trimit în Siberia pentru că umbli cu cărţi măsluite? E ca şi când ai umbla cu bani calpi... Şi, apropiindu-se de canapea, Trifon Borisîci vârî degetele între pernele şi spătarul mobilei şi scoase la iveală un pachet intact de cărţi.

— Uite pachetul meu, nici măcar nu l-aţi desfăcut! şi-I ridică în sus, să privească toată lumea. Am văzut de dincolo cum l-ai ascuns şi l-ai schimbat cu altul. Şi zici că eşti pan? Coţcăriile!

— Şi eu l-am prins de două ori trişînd pe celălalt, interveni şi Kalganov.

— Vai, ce ruşine! Vai, ce