Mitea se întoarse şi el şi-şi ceru iertare că-i lăsase să aştepte. Polonezii se aşezaseră la masă şi desfăcuseră pachetul de cărţi. Păreau mult mai amabili decât înainte, aproape prietenoşi. Poleacul de pe canapea îşi aprinse pipa din nou şi se pregăti să împartă cărţile cu o impunătoare solemnitate.

— Ocupaţi-vă locurile, panowie! îi pofti pan Wrublewski.

— Eu nu mai joc, zise Kalganov, şi aşa am pierdut cincizeci de ruble.

— Pan a fost nieszczqsliwy{22}, pan poate acum să fie szczqsliwy{23}, stărui cel cu pipa.

— Cât e banca? Pui tot atât la bătaie? întrebă Mitea stârnit.

— Ştiu eu, panie, poate o sută, poate două, cât dumneata vrei.

— Un milion! râse Mitea.

— Pan căpitan poate auzit despre pan Podwisocki?

— Care Podwisocki?

— La Varşava merge banco cine vrea. Vine asta Podwisocki, vede tysiec (o mie) zloţi şi zice: „Va banque!” Bancher mowi (spune): „Panie Podwisocki, pui bani jos sau joci na honor (pe cuvânt de onoare)?” „Na honor, panie”, mowi Podwisocki. „Tem lepiej, panie.” (Cu atât mai bine, domnule.) Bancher dă cărţi. Asta Podwisocki câştigi mia. „Aştepţi, panie”, zice bancher; trage el sertar şi ia un milion: „Ia panie, o to este twoj rachunek{24}. Banca avut un milion!” „N-am ştiut”, zice Podwisocki. „Panie Podwisocki, domnia-ta pus na honor şi noi jucat na honor.” Şi Podwisocki luat atunci milion.

— Prea e gogonată! exclamă Kalganov.

— Panie Kalganov, w szlabetnej kompanji tak mowir nie przystojnie.{25}

— Cine, un jucător polonez să-ţi dea un milion? Poţi să aştepţi mult şi bine! exclamă Mitea, dar se opri deodată încurcat. Scuză-mă, te rog, panie, mi se pare că iar am spus o prostie. Dă, dă, cum să nu dea, se poate? E vorba doar de honor, de onoarea poloneză! Vezi că şi eu o rup niţel pe poloneşte? Ha-ha! zece ruble pe fante.

— Şi eu o rublă pe dama de verde, pe panienka asta nostimă şi cu picăţele, hi-hi! chicoti Maximov, punând în dreptul lui dama şi făcându-şi cruce pe sub masă ca să nu observe ceilalţi.

Mitea câştigă şi, odată cu el, şi Maximov.

— De două ori miza! strigă Mitea.

— Şi eu încă o rublă, una singură, singură şi mică... şopti Maximov, fericit că era în câştig.

— S-a dus dracului! exclamă Mitea. Şapte, coupe!

— Coupe avu aceeaşi soartă.

— Opreşte-te! interveni din senin Kalganov.

— Ba nu: coupe, încă o dată coupe! Mitea dubla potul, da orice carte pe care miza era bătută. Rublele, în schimb, câştigau mereu.

— Iar coupe! izbucni exasperat Mitea.

— Ai pierdut două sute, panie. Mai pui două sute? întreba jucătorul cu pipa.

— Cum? am şi făcut praf două sute? Poftim încă două! Două sute, coupe; şi, luând brusc banii de pe masă, Mitea îi azvârli pe damă, dar în aceeaşi clipă Kalganov acoperi cartea cu mâna.

— Destul! se auzi vocea Lui sonoră. Mitea făcu ochii mari.

— Ce te-a apucat?

— Gata, nu mai vreau! N-o să mai jucaţi!

— De ce?

— Uite-aşa! Scuipă şi pleacă. Nu te mai las să joci! Mitea se uită la el nedumerit.

— Lasă, Mitea, poate că are dreptate... şi aşa ai pierdut o grămadă de bani, rosti pe un ton ciudat Gruşenka.

Cei doi polonezi se ridicară cu nişte mutre teribil de ofensate.

— Zartujesz, panie?{26} îl apostrofă pe Kalganov mărunţelul, săgetându-l cu privirea.

— Jak moina to robie, panie?!{27} se burzului pan Wrublewski.

— Ce înseaimină asta? De ce ţipaţi aşa? îi luă la rost Gruşenka. Parc-aţi fi nişte cocoşi!

Mitea se uita la ei rând pe rând, surprins mai ales de expresia pe care o avea în momentul acela chipul Gruşenkăi, şi deodată îi fulgeră prin minte o idee cu totul neprevăzută, o idee într-adevăr bizară!

— Pani Agrippina! încercă să protesteze cu obrajii dogoriţi de mânie, mărunţelul, dar în aceeaşi clipă Mitea se duse la el şi-l bătu pe umăr.

— Stimabile, aş vrea să-ţi spun două cuvinte, dacă nu ţi-e cu supărare...

— Co chcesz, panie?{28}

— Să trecem dincolo, în odaia alăturată. Numai două cuvinte să-ţi spun, două cuvintele dulci, care-o să-ţi facă plăcere, îţi garantez...

Mărunţelul îl privi mirat şi în acelaşi timp cu o licărire de teamă. Totuşi acceptă, cu condiţia să vină şi pan Wrublewski cu ei.

— Garda personală? Mă rog, să poftească, cred c-o s-avem nevoie şi de dânsul. E chiar necesar! întări Mitea în gura mare. Înainte marş, panowie!

— Unde vă duceţi? se nelinişti Gruşenka.

— Ne întoarcem într-o clipă, răspunse Mitea.

Un curaj extraordinar, o energie neaşteptată îi luminau chipul, era cu totul alt om acum decât cel care intrase pe uşă cu un ceas mai înainte. Îi conduse pe cei doi jucători în camera din dreapta, nu în cea mare, unde începuse să se adune corul fetelor şi se făceau pregătiri pentru oaspeţi, ci în iatacul ticsit cu fel de fel de cufere şi lăzi de zestre, unde se aflau două paturi cât toate zilele, purtând fiecare o clădărie de perne de cit. Într-un colţ, pe o mescioară de brad ardea o lumânare. Pan-ul cel mărunţel şi Mitea se aşezară faţă în faţă la masă, iar uriaşul pan Wrublewski rămase în picioare, lângă el, cu mâinile la spate. Cei doi polonezi îl priveau încruntaţi, dar în acelaşi timp extrem de curioşi.

— Cu ce pot fi de folos domniei-tale? îngăimă cel cu pipa.

— Uite ce este, panie, scurt şi cuprinzător: poftim banii (scoase din buzunar teancul de bancnote), ţi-ajung trei mii? Ia-i şi cară-te unde vrei!

Pan se uita ţintă la el, căscând ochii mari, ca şi cum ar fi căutat să-i citească gândurile.

— Trzy tysiecy, panie?{29} şi schimbă o privire cu Wrublewski.

— Trei mii, panowie! Ascultă, panie, văd că eşti un om cu capul pe umeri, ia astea trei mii şi cară-te de-aici! Du-te unde şi-a înţărcat dracu copii, cu Wrublewski cu tot, auzi? întinde-o imediat, chiar în clipa asta, o dată pentru totdeauna, mă-nţelegi? Să ieşi frumuşel pe uşa asta, ca să nu te mai întorci niciodată. Ce ai dincolo: palton, şubă? Stai, că ţi-l aduc eu. Pun să-nhame îndată caii la trăsură şi dowidzenia, panie!