Atunci au tăbărât pe mine şi m-au luat la palme.

— Dar pentru ce? Nu înţeleg pentru ce?

— Pentru că eram prea cult, păcatele mele. Oamenii găsesc o mie şi unul de motive când e vorba să-şi snopească semenii, încheie Maximov sentenţios.

— Hai, terminaţi odată cu prostiile astea, mi s-a făcut lehamite, credeam c-o să povestiţi lucruri mai nostime! îl întrerupse deodată Gruşenka.

Speriat, Mitea simţi cum îi îngheaţă râsul pe buze. Poleacul cel înalt se ridică de pe scaun şi, cu aerul superior al unui om cuprins de plictiseală în mijlocul unei societăţi cu care n-are nici în clin, nici în mânecă, începu să măsoare în lung şi în lat odaia, cu mâinile la spate.

Gruşenka îl privi cu dispreţ:

— Iar l-a apucat!

Mitea începu să se frământe şi mai tare, cu atât mai mult cu cât observase că poleacul de pe canapea se uita la el cu ochi răi.

— Panie, izbucni el deodată, hai să bem, panie! Vreau să ciocnesc şi cu dumnealui un pahar, să bem, panowie!

Puse apoi trei cupe una lângă alta şi le umplu cu şampanie.

— Pentru Polonia, panowie! închin paharul pentru Polonia, pentru ţara domniilor-voastre!

— Bardzo to milo, panie, wypijemy{17} răspunse grav, dar amabil, polonezul de pe canapea, întinzînd mîna spre pahar.

— Şi dumnealui, cum îi zice, hei, stimabile, poftim de ia un pahar! se agită Mitea.

— Pan Wrublewski, îi veni în ajutor cel de pe canapea. Lunganul se apropie de masă, cu pas legănat, şi-şi luă paharul, rămânând în picioare.

— Pentru Polonia, panowie, urra! strigă Mitea ridicând cupa.

Ciocniră câteşitrei. Mitea apucă sticla şi umplu iarăşi paharele.

— Acum să bem pentru Rusia, panowie, să ne înfrăţim!

— Toarnă-ne şi nouă, zise Gruşenka, vreau şi eu să închin pentru Rusia.

— Şi eu, i se alătură Kalganov.

— Da eu de ce să nu beau... pentru ţărişoara mea, pentru măicuţa noastră scumpă! chicoti Maximov.

— Toţi, toţi, să bea cu toţii! strigă Mitea. Trifon Borisîci, mai adu nişte sticle.

Hangiul aduse şi ultimele trei butelii care mai rămăseseră.

Mitea turnă în pahare.

— Pentru Rusia, urra! proclamă el.

Băură toţi, în afară de cei doi polonezi. Gruşenka goli cupa până la fund. Panii, în schimb, nici nu se atinseră de paharele lor.

— Cum aşa, panowie? întrebă Mitea. Ce fel de treabă-i asta?

Pan Wrublewski luă în mână paharul şi, ridicându-l, rosti cu o voce răsunătoare:

— Pentru Rusia, cu hotarele ei dinainte de 1772!

— O to bardzo pickno!{18} întări celălalt, şi amândoi îşi deşertară cupele.

— Tare mai sunteţi proşti, panowie! îi scăpă fără să vrea lui Mitea.

— Panie! Cei doi polonezi se ridicară ţanţoşi şi gata de harţă ca nişte cocoşi, mai ales pan Wrublewski.

— Ale nie moina nie miec slabosci do swoego kraju?{19} se răţoi el.

— Tăcere! Lăsaţi răfuielile! Să nu vă prind că vă certaţi! strigă autoritară Gruşenka, bătând din picior. Se îmbujorase toată la faţă şi-i scăpărau ochii. Începuse să se simtă paharul de şampanie băut pe nerăsuflate.

Mitea intră în panică:

— Vă cer iertare, panowie! Numai eu sunt de vină, n-am să mai fac. Wrublewski, pan Wrublewski, zău, n-o să se mai întâmple a doua oară...

— Ci taci odată! Şezi jos, caraghiosule! se răsti cu ciudă Gruşenka, furioasă.

Toată lumea se aşeză; se uitau unii la alţii, fără să scoată un cuvânt.

— Domnilor, recunosc, vina e numai a mea! căută să rupă tăcerea Mitea, care tot nu înţelegea ce se întâmplase cu Gruşenka de avusese asemenea ieşire. Dar de ce-am rămas aşa cu toţii? Ce să facem... ca să mai înviorăm atmosfera, da, să ne mai distrăm un pic?

— Ai dreptate, o să murim de plictiseală, rosti într-o doară Kalganov.

— Să jucăm iarăşi cărţi ca pân-acum, chicoti Maximov.

— Cărţi? Bună idee! îl sprijini Mitea. Dacă numai panowie...

— Pozno, panie! răspunse parcă fără chef polonezul de pe canapea.

— Aşa e! îi ţinu hangul pan Wrublewski.

— Pozno! Ce-i aia pozno? întrebă Gruşenka.

— Târziu, pani, e ceas târziu, o lămuri cel de pe canapea.

— Ba e târziu, ba fac tot felul de fasoane, orice ai spune strâmbă din nas! izbucni enervată Gruşenka. Stau ca nişte cobe amândoi şi ar vrea ca toată lumea să se plictisească. Până ai venit tu, Mitea, au stat aşa tot timpul, cu gurile încleştate, în faţa mea, făcând pe grozavii...

— Zeiţa mea! se repezi polonezul cu pipa. Co mowisz to sie stanie. Widze nelaske, jestem smutny! Jestem gotâw, panie!{20} se grăbi el să încheie discuţia, adresându-se lui Mitea.

— Începe dumneata, panie! spuse acesta, scoţând din buzunar teancul de bani, din care smulse două hârtii ca să le pună pe masă.

— Am de gând să pierd gros, în profitul dumitale, panie! Ia cărţile, banca o ţii dumneata!

— S-aducă jupân cărţile, insistă grav poleacul cel mărunţel.

— To najlepszy sposob{21}, întării pan Wrublewski.

— Jupânul? A, da, înţeleg, foarte bine, să le aducă el, aveţi dreptate, panowie! Jupâne, o pereche de cărţi! Comandă Mitea.

Jupânul se întoarse numaidecât cu un pachet nou-nouţ de cărţi de joc şi-i dădu totodată de ştire că fetele începuseră să se adune şi că peste puţin se vor înfăţişa şi ovreii cu ţambalele; nu mai aveau de aşteptat decât mezelicurile şi vinaţurile care trebuiau să vină cu troica. Mitea se ridică de la masă şi se duse repede în odaia alăturată să dea dispoziţii. Deocamdată însă nu sosiseră decât trei dintre fete: Maria lipsea. Şi cum nu prea ştia ce dispoziţii să dea şi nici pentru ce se sculase de la masă, porunci, până una-alta, să se scoată dulciurile din ladă şi să se împartă acadele şi bomboane fetelor. „Şi nişte votcă pentru Andrei! Daţi-i votcă lui Andrei, se grăbi el să adauge, ca să nu mai fie supărat pe mine.” Maximov, care se luase după el, îl atinse binişor pe umăr.

— Dă-mi şi mie cinci ruble, se rugă el în şoaptă, să am ce pune la bătaie, hi-hi!

— Bravo, foarte bine! Uite zece ruble, poftim! Mitea scoase iarăşi din buzunar toţi banii şi, găsind o Mrtie de zece ruble, i-o întinse lui Maximov. Dacă pierzi, vino să-ţi mai dau, auzi....

— S-a făcut! şopti fericit Maximov, şi se