— Şi dumneata te-ai însurat cu o şchioapă? îl întrebă Kalganov.

— Da. Ce-i drept m-au cam tras pe sfoară, nici unul din ei nu mi-a spus nimic despre treaba asta. Am crezut că aşa-i place ei... să ţopăie într-una... Îmi ziceam că probabil e o fire mai zglobie...

— Credeai că sare într-un picior de bucurie ca se manta cu dumneata? exclamă Kalganov cu o voce cristalină de copil

— Chiar aşa, de bucurie. Dar mai apoi s-a dovedit că pricina era cu totul alta. După cununie, seara, când ne-am întors de la biserică, mi-a mărturisit adevărul şi mi-a cerut iertare, din inimă; zicea că în copilărie îşi rupsese un picioruş sărind peste o băltoacă, hi-hi!

Kalganov râse cu poftă, ca un copil, răsturnându-se pe spătarul canapelei. Gruşenka îi ţinu isonul, spre încântarea lui Mitea, care era într-al nouălea cer.

— Să ştii că de astă dată a spus adevărul, n-a mai minţit! lămuri tânărul în gura mare, adresându-se lui Mitea. A fost însurat de două ori, vorbeşte acum de prima lui soţie, fiindcă a doua nu ştiţi cea făcut? A şters-o frumuşel de acasă şi e bine sănătoasă până-n ziua de azi!

— Serios? Mitea se întoarse către Maximov, prefăcându-se grozav de mirat.

— Da, a fugit; am trecut prin această încercare, confirmă cu modestie Maximov. A şters-o cu un musiu. Unde mai puneţi că avusese grijă mai înainte să treacă pe numele ei un sătuc din averea mea. „Tu eşti om învăţat, zice, o să găseşti oricând o bucată de pâine.” M-a dus cu zăhărelul. Ce credeţi că mi-a spus odată un arhiereu: „Vezi, zice, una din nevestele dumitale a fost beteagă de un picior, iar cealaltă prea iute de picior? Hi-hi!”

Kalganov era din ce în ce mai agitat.

— Să ştiţi că atunci când minte – şi asta se întâmplă mai tot timpul – minte numai ca să ne facă plăcere. Nu-i aşa că nimeni nu-i poate lua în nume de rău treaba asta? Uneori mi-e chiar foarte simpatic. E o lichea, nu zic ba, dar o lichea autentică. Am dreptate? Ce părere aveţi? Alţii sunt lichele din interes, cu scopuri precise, ştiind că se aleg cu anumite profituri, pe când el e o secătură sadea... Ieri, bunăoară, pretindea (tot drumul ne-am certat din pricina asta) că Gogol ar fi scris despre el în Suflete moarte. Dacă vă amintiţi, e acolo un moşier Maximov pe care Nozdriov îl maltratează la un moment dat, bătându-l cu vergile; ca urmare, acesta este chemat în judecată „pentru ofensă personală adusă în stare de ebrietate moşierului Maximov”. Ţineţi minte? Ei bine, dumnealui pretinde, nici mai mult, nici mai puţin, că-i vorba de dânsul în carte şi că lucrurile s-au petrecut într-adevăr aşa! Spuneţi, vă rog, dacă-i posibil aşa ceva! Cicikov a cutreierat ţara cel mai târziu prin o mie opt sute douăzeci şi ceva, aşa încât nici măcar datele nu concordă. Cum era să-l bată atunci cu vergile?! Nu-i aşa că nu se putea?

Era ciudat că tânărul Kalganov se angajase cu atâta ardoare în această discuţie; însufleţirea lui inexplicabilă era totuşi sinceră. Mitea îi cânta în strună, zelos:

— Şi dacă l-or fi bătut? strigă el, râzând.

— Eu n-am zis că m-au bătut cu vergile, dar de păţit tot am păţit ceva, găsi cu cale să pună lucrurile la punct Maximov.

— Adică ce? Ai mâncat, ori n-ai mâncat bătaie?

— Ktora godzina, panie?{12} întrebă plictisit poleacul cu pipa pe lunganul de pe scaun.

Acesta ridică din umeri drept răspuns: nici unul dintre ei nu avea ceas.

— N-oţi fi vrând cumva să stăm ca muţii!? Lăsaţi oamenii să vorbească. Dacă voi vă plictisiţi, înseamnă să nu mai scoată nimeni un cuvânt? sări Gruşa cu gura, ca şi când le-ar fi căutat cu tot dinadinsul pricină. Abia acum îşi dădea seama şi Mitea. De astă dată însă poleacul îi răspunse destul de iritat:

— Pani,  ja nic ne mowiem împotriva, nic nie powiedzja!{13}

— Bine, bine, spune mai departe, îl îndemnă Gruşenka pe Maximov. De ce aţi amuţit cu toţii?

— Păi ce să vă mai spun, astea-s fleacuri! se grăbi să continue Maximov cu o vădită satisfacţie, alintându-se un pic. De altfel, la Gogol istoria asta, în fond, e simbolică şi numele personajelor sunt toate fictive: Nozdriov, de fapt, nu era Nozdriov, ci Nosov, iar Kuvănnikov nici măcar nu seamănă, fiindcă se numea în realitate Şcvorniov. Cât despre Fenardi, î se spunea într-adevăr aşa, dar nu era italian, ci rus get-beget, îl chema Petrov; pot să vă spun însă că mamzel Fenardi era o femeiuşcă tare nurlie, numai în tricou şi cu o fustă scurta de tot cu paiete, şi avea nişte picioruşe teribil de nostime... E adevărat că s-a învârtit, dar nu chiar aşa, ore în şir, ci numai patru minute... de ne-a zăpăcit pe toţi...

— Atunci pentru ce te-au bătut? Ci zi odată, omule!

— Din pricina lui Piron.

— Care Piron? întrebă Mitea.

— Piron, faimosul scriitor francez. Eram cu mai mulţi într-o crâşmă, la iarmaroc. Mă poftiseră să beau cu ei un pahar şi, cum şedeam aşa cu toţii la masă, m-am apucat să le spun epigrame, de pildă... „Tu eşti Boileau? Ce curios te-ai costumat:”{14} la care Boileau răspunde că se duce la bal mascat, adică la baie; hi-hi! Au crezut că vreau să-mi bat joc de ei. Atunci le-am turnat pe loc încă una, o epigramă foarte caustică, pe care un om cultivat nu se poate să n-o ştie;

   Tu eşti Sapbo, iar eu Phaon, ce încântare!

   Dar vai, atât de rău îmi pare

   Că nu ştii drumul către mare!{15}

Dumnealor, însă, s-au supărat şi mai tare şi au început să mă înjure cum le venea la gură, iar eu, ca s-o dreg, mă pune dracu şi le mai povestesc o anecdotă, tot aşa, foarte răspândită printre iubitorii de carte, în legătură cu Piron, care, drept răzbunare fiindcă n-a fost primit în sânul Academiei Franceze, a cerut să i se scrie pe mormânt următorul epitaf:

    Ci-gît Piron qui ne fut rien,

    Pas même acadêmicien.