chiar lăudabil. În sufletul căţeluşului se stinsese orice pâlpâire de gelozie. Nu înţelegea nimic din purtarea Gruşenkăi, nici din tonul enigmatic cu care rostise câteva fraze; nu-şi dădea seama – cu un freamăt de nestăvilită bucurie – decât că Gruşenka era drăguţă cu el şi că-l „iertase”, îngăduindu-i să şadă lângă dânsa. Se topi tot de fericire când o văzu muindu-şi buzele în paharul cu şampanie. Până la urmă însă îl miră tăcerea ce domnea în odaie şi roti jur împrejur o privire cercetătoare, ca şi când ar fi aşteptat ceva: „De ce stăm aşa tăcuţi, de ce nimeni nu spune nimic, domnilor?” părea că întreabă ochii săi zâmbitori.

— Nu vezi? Ne toarnă nişte minciuni, că ne dor fălcile de cât am râs! spuse Kalgarov, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, arătându-i-l pe Maximov.

Mitea se uită ţintă la Kalganov, apoi îşi mută repede privirile asupra moşierului.

— Toarnă la minciuni, zău? rosti el cu un gâlgâit scurt de râs, de parcă ar fi auzit cine ştie ce nostimadă. Ha-ha!

— Da. Închipuieşte-ţi, pretinde că prin o mie opt sute şi douăzeci toţi cavaleriştii noştri s-au însurat cu poloneze; ei, spune dac-ai mai auzit asemenea bazaconie!

— Cu poloneze? repetă Mitea, cuprins de o nemărginită admiraţie.

Kalganov îşi dădea foarte bine seama de relaţiile ce existau între Mitea şi Gruşenka şi bănuia poate şi rolul pe care-l juca polonezul, dar toate astea erau lucruri care nu-l interesau decât prea puţin, dacă nu chiar de loc; în momentul de faţă nu se ocupa decât de Maximov. Întâmplarea făcuse ca tocmai în seara aceea să poposească împreună la han, unde dăduseră peste cei doi polonezi, pe care-i vedeau pentru prima oară în viaţă. Pe Gruşenka însă Kalganov o cunoştea mai demult, fusese chiar acasă la dânsa cu cineva, dar nu izbutise să-i inspire nici un fel de simpatie atunci. Acum, în schimb, era drăgăstoasă cu el şi, până la venirea lui Mitea, îl alintase tot timpul, deşi Kalganov rămăsese insensibil la dezmierdările ei. Era tânăr de tot, abia dacă împlinise douăzeci de ani, îmbrăcat elegant, alb la faţă cu un chip drăgălaş şi un păr blond, bogat, de toată frumuseţea. Obrazul alb era luminat de o pereche de ochi minunaţi, azurii, cu o privire inteligentă, uneori adâncă, poate prea serioasă în genere pentru vârsta lui, deşi Kalganov vorbea câteodată într-adevăr ca un copil şi avea un aer teribil de candid, lucru de care nu se simţea de loc stingherit, chiar atunci când era conştient de asta. În totul, părea un ins destul de original şi de capricios deşi tandru din fire. În unele clipe i se întipărea pe figură o expresie concentrată, stăruitoare: se uita la tine ca şi când ar fi fost atent la ceea ce spui, dar îţi dădeai seama că în momentul acela se gândea la cu totul altceva, urzând cine ştie ce visuri în sinea sa. Alteori era moale şi indolent sau, dimpotrivă, se frământa tot pentru un fleac de nimic.

— Imaginează-ţi, de patru zile îl car aşa după mine, continuă Kalganov cu un glas leneş, tărăgănat, care la el însă nu trăda nici o afectare. Ţi-aduci aminte cum i-a dat brânci fratele dumitale din trăsură? M-a intrigat grozav atunci şi l-am luat cu mine la ţară, dar minte de îngheaţă apele, în aşa hal că îmi crapă obrazul de ruşinea lui. M-am hotărât deci să-l duc înapoi de unde l-am luat...

— Pan cu siguranţă n-a văzut în viaţa lui o pani{8} poloneză şi spune nişte lucruri care nu există, observă polonezul cu pipa.

Polonezul cu pipa vorbea destul de bine ruseşte, mult mai bine decât voia să arate, silindu-se parcă într-adins să stâlcească cuvintele pe care le pronunţa cu un accent polonez.

— Şi eu am fost însurat cu o pani poloneză, chicoti Maximov.

— Da ce, dumneata ai fost ofiţer de cavalerie? Parcă de ei era vorba adineauri. Eşti cumva cavalerist? îl luă numaidecât în primire Kalganov.

— Chiar aşa, ai dreptate, ce-a fost cavalerist? Ha-ha! râse Mitea, care era numai ochi şi urechi şi se uita curios de cum deschidea cineva gura, de parcă s-ar fi aşteptat să audă cine ştie ce lucru mare.

Maximov se întoarse către el.

— Să vedeţi, voiam să spun că panienki{9}... sunt tare nostime... şi cum o invită vreun ulan de al nostru şi dansează cu el o mazurcă – hop! – îi sare numaidecât pe genunchi ca o pisicuţă... o pisicuţă albă... sub ochii pan-tatălui şi pani-mamei, care se uită şi nu zic nimic... o lasă în pace... iar a doua zi ulanul se înfiinţează acasă la dumnealor să-i ofere mâna... da... aşa cum vă spun, să-i ofere mâna! Hi-hi! chicoti din nou Maximov.

— Pan lajdak!{10}, mârâi pan-ul cel înalt, punând picior peste picior.

Mitea apucă să vadă o cizmă uriaşă, grosolană, cu talpa de două degete, murdară de noroi. De altfel, amândoi polonezii erau îmbrăcaţi destul de prost, cu nişte haine ponosite.

— Pani Agrippina, pan văzut la Polonia asta femei ţopârlan, nu pani din lume mare, observă poleacul cu pipa.

— Moiesz na to rachowac!{11} puse punctul pe i lunganul.

— Ei, poftim! Lăsaţi omul sa vorbească! Nu mai poate nimeni să spună un cuvânt, fiindcă nu permit dumnealor! Cel puţin aşa ne mai distrăm şi noi! se răsti Gruşenka.

— N-am nimic împotrivă, rosti apăsat cel cu perucă, uitându-e lung la Gruşenka. Apoi tăcu grav şi începu să tragă din pipă.

— Nu, nu, pan are dreptate, sări cu gura Kalganov, înfierbântat de parcă ar fi fost vorba de cine ştie ce lucru de seamă. N-a fost niciodată în Polonia. Cum îşi permite atunci să vorbească aşa? Fiindcă, după câte ştiu, dumneata nu te-ai însurat în Polonia...

— Nu, în gubernia Smolensk. Dar nevasta mea era poloneză, o adusese direct de acolo un ulan împreună cu maică-sa, cu o mătuşă şi încă o rubedenie, o cucoană cu un băiat mare, da, a venit cu ea aici şi pe urmă... mi-a cedat-o mie. Era porucic, un tânăr tare cumsecade. La început voise să se însoare el cu dânsa, dar mai