să bem pentru că ne-am împăcat! Îndată au să aducă şi vinul... Uite cu ce-am venit... Şi fără nici un motiv, Mitea scoase iarăşi din buzunar teancul de bani... Dă-mi voie, panie! Vreau muzică, gălăgie, trăsnete şi fulgere, la fel ca data trecută... Dar viermele, viermele târâtor, care face degeaba umbră pământului, n-o să mai existe! în această ultimă noapte vreau să-mi amintesc de unica zi din viaţă când am fost fericit!...

Se opri sugrumat; ar mai fi avut încă multe de spus, dar nu izbuti să scoată decât nişte sunete guturale ciudate. Polonezul, care îl privise ţintă până atunci, se uită la teancul de bancnote, apoi la Gruşenka, fără să priceapă nimic.

— Dacă porunceşte krolewna... începu el.

— Ce-i aceea krolewna! Regină? îl întrerupse Gruşenka. Îmi vine să râd când vă aud spunându-mi aşa. Şezi, Mitea, ce tot baţi câmpii acolo? De ce vrei să mă sperii? Te rog, fii cuminte. O să fii cuminte, nu-i aşa, şi n-o să ne sperii? Dacă da, atunci îmi pare bine c-ai venit...

— Eu, eu să te sperii? protestă Mitea, ridicând braţele către cer. O, puteţi pleca liniştiţi, n-am să vă stau în cale, nu vreau să încurc viaţa nimănui!... Şi spre surprinderea tuturor şi poate chiar a lui, se prăbuşi pe scaun şi izbucni în plâns, cu faţa întoarsă spre perete şi degetele încleştate pe spătar, ca şi când l-ar fi îmbrăţişat.

— Ei vezi, vezi cum eşti! Ce om! îl dojeni Gruşenka. Uite, aşa făcea de câte ori venea pe la mine; vorbea şi vorbea câte-n lună şi-n stele, de nu reuşeam să aleg nimic până la urmă. Într-un rând s-a pornit tot aşa din senin pe plâns, şi acum iar l-a apucat, mai mare ruşinea! De ce plângi? Măcar de ai avea pentru ce! adăugă ea enigmatic, apăsând iritată pe fiecare cuvânt.

— Eu... eu nu plâng... Ei, bună seara! Mitea se răsuci pe scaun şi începu deodată să râdă, dar nu aşa ca de obicei, printr-o gâlgâire bruscă de râs, ci pe tăcute, zguduit de un hohot înăbuşit, prelung şi nervos.

— Iar!... Hai, fii şi tu mai vesel! îl îndemnă Gruşenka. Îmi pare bine c-ai venit, zău, nici nu ştii ce bine-mi pare, Mitea, auzi tu? îmi pare foarte bine! Vreau să rămână cu noi, rosti ea pe un ton autoritar, ca şi cum s-ar fi adresat tuturor celor de faţă, deşi era evident că vorbele ei fuseseră anume adresate bondocului de pe canapea. Aşa vreau eu! Dacă pleacă el, plec şi eu, ne-am înţeles? adăugă ea cu o privire scânteietoare.

— Tot ce doreşte regina mea e sfânt! încuviinţă poleacul, sărutându-i galant mâna. Vă rugăm să poftiţi la masa noastră, panie, se întoarse apoi amabil către Mitea.

Acesta sări în picioare, gata să dea iarăşi drumul unei tirade, dar se răzgândi.

— Să bem, panie! se mulţumi el să spună în loc de orice cuvântare.

Toată lumea râse.

— Slavă Domnului! Credeam că iar o să se pornească, suspină Gruşenka nervoasă. Auzi, Mitea, îi porunci ea, să stai liniştit! Ce bună idee ai avut să aduci şampanie! Mi-era poftă să beau, şi nu pot să sufăr vişinata. Dar şi mai bună idee ai avut să vii încoace, e o plictiseală aici... Ţi s-a făcut de un chiolhan? Ci vâră-ţi odată banii în buzunar! De unde ai luat atâtea parale?

Ruşinat, Mitea se grăbi să vâre în buzunar teancul de bancnote, pe care încă îl mai ţinea strâns în pumn, aşa încât toată lumea îl văzuse şi mai ales cei doi polonezi. Se îmbujora tot. Tocmai atunci jupânul sosi cu o sticlă de şampanie destupată şi o tavă plină cu pahare. Mitea apucă sticla, dar era atât de fâstâcit, încât nu mai ştiu ce să facă. Kalganov i-o luă din mână şi turnă în pahare.

— Mai adu una! porunci Mitea şi, uitând să mai ciocnească cu polonezul pe care-l poftise cu atâta solemnitate să bea pentru împăcarea lor, dădu pe gât paharul fără să-i mai aştepte pe ceilalţi. Părea cu totul alt om acum. Aerul solemn şi tragic cu care intrase în odaie dispăruse, şi-n locul lui i se aşternuse pe faţă o expresie copilăroasă. Se făcuse mic şi umil. Avea o sfială în privire şi se uita încântat la toată lumea, chicotind mereu, nervos, recunoscător ca un căţeluş pedepsit, căruia stăpânul i-ar fi dat din nou drumul în casă făcându-i hatârul să-l mângâie. S-ar fi zis că uitase tot ce se întâmplase mai înainte şi-i admira pe toţi, zâmbind ca un copil. Era vesel nevoie mare şi n-o mai slăbea din ochi pe Gruşenka, ba chiar se mută cu scaunul lângă dânsa, lipindu-l de jilţul ei. Avu răgaz acum să-i cerceteze mai atent pe cei doi pani, deşi nu-şi putea da seama încă ce fel de oameni erau. Cel care şedea pe canapea îl impresiona prin ţinuta lui, prin accentul lui polonez şi mai ales prin pipa din gură. „Ei, şi ce dacă fumează cu pipa, foarte frumos!” se gândea examinându-l. Omul, care părea să tot aibă vreo patruzeci de ani, cu figura lui cam puhavă, cu un năsuc mic de tot, subliniat de o mustăcioară cănită, subţire şi arogantă, nu-i trezea deocamdată nici un fel de nedumerire. Nici chiar peruca grosolană, făcută cine ştie în ce orăşel din Siberia, cu părul lins pe tâmple, ce-i dădea o înfăţişare stupidă, nu-l surprinse prea tare: „Se vede că aşa-i place lui, să poarte perucă!” îşi spuse contemplându-l mai departe, fericit. Celălalt pan, care şedea la perete, mai tânăr decât poleacul de pe canapea, avea o privire insolentă şi sfidătoare şi asculta în tăcere, cu un aer dispreţuitor, discuţiile comesenilor. Singurul lucru care-l uimea la el era statura lui exagerat de înaltă, într-un contrast izbitor cu cea a polonezului de pe canapea. „în picioare, probabil că atinge unsprezece verşoci, dacă nu şi mai mult”, îi trecu prin minte. Se gândi apoi că namila aceea era, de bună seamă, prietenul şi omul de încredere al celuilalt, un fel de „gardă personală”, deprins să-i facă în totul pe plac bondocului. Ceea ce i se păru de asemenea foarte natural, ba