ţigări! Nişte puturoşi, nişte tâlhari! Şi fetele nişte păduchioase. Mai bine mă duc să le scol pe fetele mele, şi pe gratis, nu-i nevoie să-ţi goleşti buzunarul; şi ele s-au culcat, dar când le-oi da un picior, să vezi cum fac numaidecât ochi, şi le pun să-ţi cânte cît îi pofti! Când mă gândesc că i-ai cinstit cu şampanie pe mocofani! Eeh!

Mustrările lui erau numai de paradă; chiar el dosise data trecută şase sticle de şampanie şi culesese la un moment dat de sub masă o hârtie de o sută de ruble. O strânsese ghemotoc în pumn şi rămăsese cu ea.

— Cred c-am făcut praf atunci peste o mie de ruble, Trifon Borisîci, îţi aminteşti?

— Ai făcut, boierule, aşa cum zici, praf le-ai făcut, cum să nu-mi amintesc, cred că ai lăsat aici vreo trei miare.

— Şi acum tot pentru asta am venit, ia uite colea! Mitea scoase din buzunar teancul de bancnote, vârându-i-l jupânului sub nas. Acum ascultă ce-ţi spun şi bagă la cap: peste un ceas sosesc tot felul de mezelicuri, vinaţuri, pateuri, bomboane – ai grijă să cari totul sus. Lada asta pe care am adus-o acum – uite-o aici, la Andrei – du-o tot sus; despachetează şi serveşte şampania... Vezi, adu fetele, cheam-o şi pe Maria, pe Maria neapărat...

Se întoarse apoi la droşcă şi scoase cutia cu pistoale de sub perne.

— Stai să-ţi plătesc, Andrei! Uite cincisprezece ruble pentru drum şi încă cincizeci bacşiş... pentru credinţa şi dragostea cu care m-ai servit... Să-ţi aduci aminte de boier Karamazov!

— E prea mult, boierule, mă tem să primesc, şovăi Andrei. Dă-mi numai cinci ruble, mi-ajunge atât. Trifon Borisîci e aici de faţă. Să-mi fie cu iertare c-am vorbit aşa, ca omul prost, da...

Mitea îl măsură cu privirea din creştet până-n tălpi.

— De ce ţi-e frică? Ia mai du-te dracului! se oţărî la el, aruncându-i cinci ruble. Şi acum, Trifon Borisîci, să mergi cu mine, uite-aşa, binişor, şi să-mi dai voie să mă uit la ei pe furiş, aşa ca să nu mă vadă. Unde sunt, în odaia albastră?

Trifon Borisîci îl privi cu o umbră de teamă, dar îi împlini docil porunca; îl conduse pe tăcute în tindă, intră apoi în camera mare din faţă, vecină cu cea în care se aflau călătorii, şi scoase afară luminarea. După care îl aduse înăuntru şi-l aşeză pe întuneric într-un ungher, de unde putea să vadă oaspeţii fără să bage nimeni de seamă. Dar Mitea nu stătu prea mult să-i spioneze şi nici nu reuşi să observe mare lucru; cum dădu cu ochii de ea, începu să-i bată inima şi i se înceţoşară privirile. Gruşenka şedea la masă într-un jilţ, iar lângă ea, pe canapea, chipeşul şi mult-preatânărul Kalganov; Gruşenka îl ţinea de mână şi părea foarte veselă, în timp ce junele, fără să se uite la dânsa, vorbea tare şi parcă puţin înciudat, peste masă, cu Maximov, care îşi găsise loc în faţa ei. Maximov râdea. Tot pe canapea şedea şi el, iar alături, pe un scaun, la perete, un alt bărbat, pe care Mitea nu-l cunoştea. Cel de pe canapea stătea rezemat de spătar şi trăgea din pipă. Mitea abia dacă apucă să-şi dea seama că era un ins destul de trupeş, rotund la faţă, mic de stat, probabil, şi cam îmbufnat. Al doilea bărbat necunoscut, prietenul lui desigur, părea grozav de înalt; mai mult decât atât nu reuşi să observe, căci i se tăie deodată răsuflarea. Nu avu răbdare să stea la pândă nici un minut; puse cutia cu pistoale pe scrin şi, simţind cum i se zbate inima în piept de emoţie, sloi de gheaţă, Mitea pătrunse în odaia albastră.

— Ai! dădu un ţipăt Gruşenka speriată, zărindu-l prima în prag.

 

 

VII - DREPTUL PRIMULUI VENIT

 

Mitea se apropie de masă cu paşi mari, apăsaţi.

— Domnilor, începu el cu glas tare, aproape strigând, dar în acelaşi timp poticnindu-se la fiecare cuvânt. Eu... nu vă speriaţi că nu-i nimic! Nu se întâmplă nimic, zău, nimic! şi se întoarse către Gruşa, care, aşa cum şedea în jilţ, se alăturase de Kalganov, apucându-l strâns de braţ. Eu... sunt în treacăt, rămân aici numai noaptea asta. Mâine dimineaţă plec mai departe. Domnilor, permiteţi unui călător pribeag... să stea cu dumneavoastră până mâine dimineaţă? Numai până mâine în zori, pentru ultima oară... În odaia asta...

Ultimele cuvinte le rosti adresându-se bondocului de pe canapea. Acesta îşi scoase pipa din gură cu un aer foarte grav şi răspunse tăios:

— Panie{7}, suntem aici într-un separeu. Vedeţi că mai sunt şi alte camere.

— Vai de mine, Dmitri Feodorovici, nici nu mai încape discuţie! interveni Kalganov. Rămâi, te rog, cu noi. Bună seara!

— Bună seara, prieten scump şi... şi nepreţuit! Să ştii că totdeauna am avut o deosebită stimă pentru dumneata... exclamă Mitea fericit, întinzându-i impetuos mâna peste masă.

— Aoleu, ce mână puternică ai! Mi-ai rupt degetele! râse Kalganov.

— Aşa strânge el mâna totdeauna, se amestecă în vorbă Gruşenka, volubilă, păstrând o umbră sfioasă de zâmbet pe buze; îşi dăduse numaidecât seama, după figura lui, că Mitea nu era pus pe scandal; continua totuşi să se uite la el cu o nelinişte amestecată cu o vădită curiozitate. Era ceva în înfăţişarea sa care o uluise; în orice caz, nu s-ar fi aşteptat c-o să se pomenească din senin cu el acolo, şi cu atât mai puţin c-o să vorbească aşa cum le vorbise.

Moşierul Maximov, care şedea în stânga mesei, se grăbi să le ţină isonul.

— Bună seara! îl întâmpină el cu un glas mieros.

Mitea tăbărî asupra lui:

— Bună seara, bună seara, şi dumneavoastră sunteţi aici? Ce plăcere! Domnilor, domnilor, eu... Se întoarse iar către poleacul cu pipa, socotindu-l probabil cel mai de seamă dintre comeseni. Am venit într-o goană până aici... Ţineam atât de mult să-mi petrec ultima zi, ultimul ceas în odaia asta... unde am adorat-o... pe regina mea!... Iartă-mă, panie, urmă el înfierbântat, continuând să vorbească în gura mare, am zburat ca vântul până aici, şi am făcut legământ faţă de mine însumi... O, să n-aveţi nici o grijă, este ultima mea noapte. Să bem, panie,