îngăduie-mi să mă bucur de ea până în clipa din urmă... să iubesc acum, aici, lasă-mi încă cinci ore răgaz până la cea dintâi rază fierbinte din slavă... Căci mi-e dragă regina sufletului meu! Doamne, cât o iubesc! Nici n-aş putea face altfel decât s-o iubesc. Doar Tu mă vezi cum sunt. Am să mă duc şi am să-i cad la picioare: „Ai dreptate să mă dai la o parte din drum... Rămâi cu bine, nu te gândi la victima ta, uit-o, nu trebuie să-ţi faci sânge rău din pricina ei!”

— Mokroe! strigă deodată Andrei, întinzând biciul înainte.

Umbra masivă şi impunătoare a clădirilor înnegrea întunericul palid al nopţii, desfăşurându-se pe o întindere considerabilă. Satul, o aşezare de peste două mii de suflete, zăcea cufundat în somn; ici-colo doar mai licăreau câteva luminiţe răzleţe.

— Mână, Andrei, mână! îndemnă Mitea înfrigurat.

— Nu s-au culcat! răspunse Andrei, arătând cu biciul hanul lui Plastunov din marginea satului. Cele şase ferestre ce dădeau spre uliţă erau din plin luminate.

— Nu s-au culcat! exclamă Mitea fericit. Dă-i băiete, Andrei, ia-o la goană, să sune zurgălăii, fă gălăgie, să se audă că venim! Să ştie toată lumea cine a sosit! Sosesc eul! Eu în persoană! răcni el ca scos din minţi.

Andrei mână în galop troica ostenită şi trase zgomotos droşca în faţa cerdacului înalt, unde opri brusc căluţii istoviţi, care abia mai puteau să răsufle. Mitea sări jos; jupânul, care tocmai se pregătea de culcare, se uită curios din pridvor să vadă cine venise.

— Trifon Borisîci, dumneata eşti?

Jupânul se aplecă, îl privi mai cu luare-aminte şi coborî fuga treptele, să-l întâmpine cu plecăciuni servile.

— Dmitri Feodorovici! Bine ai venit, conaşule!

Trifon Borisîci era un mujic îndesat şi vânjos, de statură mijlocie, puhav la obraz, cu o înfăţişare aspră şi neînduplecată – mai ales când avea de a face cu mujicii din Mokroe – dar care, atunci când adulmeca vreun câştig, se pricepea de minune să-şi ticluiască o mutră slugarnică. Umbla îmbrăcat ruseşte, cu rubaşcă şi suman, avea punga doldora de bani, dar ambiţia lui era să prindă cât mai mult cheag. Jumătate din sat încăpuse în ghearele lui, mai toată lumea îi era datoare. Arenda şi cumpăra de la moşieri pământ, punându-i pe mujici să i-l lucreze în contul unor datorii de care nu reuşeau să scape niciodată. Rămăsese văduv cu patru fete, dintre care una, văduvă şi ea, se aciuase pe lângă dânsul împreună cu copilaşii, nepoţii bătrânului, muncindu-i ca femeie cu ziua. A doua, ţărancă sadea, era măritată cu un cinovnic, un amărât de copist avansat de curând, pe care îl puteai vedea pozat în uniformă cu epoleţi, într-una din încăperi, pe peretele împodobit cu minuscule fotografii de familie. Celelalte două fete mai mici, la hramul bisericii sau când se duceau în vizită, umblau îmbrăcate cu rochii albastre sau verzi strânse pe trup, după ultima modă, şi cu o trenă de toată frumuseţea, pentru ca în ziua următoare să se scoale ca de obicei cu noaptea în cap, să măture prin odăi cu târnuri de mesteacăn, sa scoată lăturile şi să cureţe gunoiul după călători. Cu toată averea lui, Trifon Borisîci căuta cât putea să-i stoarcă de bani pe cheflii şi ţinea bine minte că de curând, să tot fie o lună de atunci, dacă nu şi mai puţin, cu prilejul chefului pe care Dmitri Feodorovici îl făcuse împreună cu Gruşenka, în douăzeci şi patru de ore îl uşurase de vreo două sau trei sute de ruble. Se repezi deci să-i iasă înainte vesel nevoie mare, mirosind, după alaiul cu care sosise Mitea, că-i picase iarăşi o pleaşcă.

— Dmitri Feodorovici, conaşule, ce bucurie!

— Stai, Trifon Borisîci, spune-mi mai întâi, unde-i dânsa?

— Agrafena Alexandrovna? pricepu numaidecât jupânul, cercetându-l din ochi. Este aici... la noi...

— Cu cine?

— Ia, nişte călători... Un cinovnic, poleac pare-mi-se după grai; el a trimis droşca după dânsa; pe urma un prieten de al dumnealui sau, ştiu eu, poate vreun tovarăş de drum, ţivili amândoi...

— Şi ce fac? Chefuiesc? E bogat?

— Aş, ce chef! Nici o pricopseală de capul lui, Dmitri Feodorovici.

— Nici o pricopseală? Şi ceilalţi?

— Doi boieri de la oraş... se întorc de la Cernei şi au mas aici peste noapte. Unul, ăl mai tânăr, e neam cu domnul Miusov, dar am uitat cum îi zice... pe celălalt trebuie să-l cunoşti, e moşierul Maximov, zice c-a fost de curând la mănăstire să se roage şi acu umblă peste tot cu nepotul lui Miusov după dânsul...

— Ăştia-s toţi?

— Toţi!

— Stai, stai puţin, Trifon Borisîci, spune-mi acum încă un lucru, cel mai important: ce face dânsa, cum arată?

— Păi abia a venit; ce să facă, şade cu dumnealor!

— E veselă? Râde?

— Nu, parcă nu prea râde... Ba chiar mi se pare că-i niţel supărată, îl tot mângâie pe cap pe ăl tânăr.

— Pe poleac? Pe ofiţer?

— Aş, ăla nu-i nici tânăr şi nici ofiţer; nu, boierule, nu pe el, ci pe nepotul lui Miusov, tânărul de care vă spuneam... nu ştiu cum îi zice, că i-am uitat numele.

— Kalganov?

— Aşa, aşa, Kalganov.

— Bine, am să văd eu. Sunt la cărţi?

— Au jucat până-acu, dar s-au săturat; au băut ceai şi cinovnicul a cerut vişinată.

— Bine, bine, Trifon Borisîci, am să văd eu ce-i de făcut. Acum spune-mi altceva: e vreun taraf de ţigani?

— Nici pomeneală, Dmitri Feodorovici, i-a alungat stăpânirea. Dacă vrei, sunt aici în sat, la Rojdestvenskoe, nişte ovrei care cântă la ţambal şi din scripcă, aş putea trimite pe cineva să-i cheme. Cât ai bate din palme, au şi sosit.

— Trimite, trimite neapărat! aprobă în gura mare Mitea. Şi scoală şi fetele, pe Maria în primul rând, şi pe Stepanida, şi pe Arina. Două sute de ruble pentru cor!

— Cu banii ăştia scol tot satul, deşi cred că s-au culcat. Numai că nu face să-ţi cheltui paralele cu mujicii şi fetele de aici, Dmitri Feodorovici. Să zvârli pe fereastră o groază de bănet pentru nişte netrebnici ca ăştia şi nişte beţivani! Neam de neamul lor mârlanii ăştia n-au fumat ţigări din pachet, şi dumneata rândul trecut i-ai tractarisit, mă rog, cu