iubitul ei de odinioară, atâta tot.” Niciodată nu simţise învolburându-se în pieptul lui o dragoste atât de fierbinte pentru femeia aceea care apăruse ca o fatalitate în viaţa lui, niciodată nu cunoscuse un sentiment atât de nou, încât şi pentru el era un prilej de uimire şi în acelaşi timp atît de duios, încât se confunda cu o rugă umilă, cu dorinţa de a dispărea cu desăvârşire din calea ei. „Şi am să dispar cu adevărat” se decise el deodată, cuprins de o exaltare isterică.

Trecuse aproape un ceas în care Mitea nu scosese un cuvânt. Andrei, deşi guraliv din fire, tăcea şi el, ca şi cum s-ar fi temut să deschidă gura, mulţumindu-se să-şi îndemne la drum „gloabele”, nişte căluţi murgi, costelivi, dar sprinteni. Deodată, Mitea strigă cuprins de panică.

— Andrei! Dar dac-or fi dormind?

Era un lucru care abia în clipa aceea îi răsărise în minte. Până atunci nici nu se gândise măcar la eventualitatea aceasta.

— Tot ce se poate, Dmitri Feodorovici.

Mitea se încruntă: el se ducea acolo... însufleţit de asemenea sentimente... şi ei dormeau duşi... poate că şi ea s-o fi culcat... O ură năprasnică ţâşni ca o flacără în sufletul lui.

— Mână, Andrei! Hai, mai repede! răcni el, simţind că i se învârteşte capul.

— Da poate că nu s-au culcat încă, îşi dădu cu părerea Andrei, după un răstimp de tăcere. Timofei zicea că-i lume multă...

— Unde, la poştă?

— Nu, nu la poştă, la Plastunov, la han, adicătelea, cum s-ar zice, la poşta pe tocmeală.

— Ştiu. Şi zici că-i lume multă? De unde? Cine poate să fie? izbucni Mitea şi mai alarmat la auzul acestei veşti neaşteptate.

— Timofei zicea că-s numai boieri. Doi de la oraş, cine anume, n-aş putea să vă spun, cic-ar fi de prin partea locului. Pe urmă încă doi, care au venit de la drum. S-ar putea să mai fie şi alţii, că nu l-am întrebat. Zicea că s-au aşezat să joace.

— Cărţi?

— Da. Şi dacă s-or fi apucat să joace, apoi n-aveţi nici o grijă, că nu s-au culcat. Nu-i nici unsprezece.

— Mână, Andrei, mână! strigă din nou Mitea, stând ca pe ghimpi.

— Aş vrea să te întreb ceva, boierule, rosti Andrei după câteva clipe, să nu-ţi fie cu supărare. Mă cam încearcă îndoiala, boierule...

— Ce este?

— Adineauri, Feodosia Markovna s-a aruncat la picioarele Măriei-tale, şi te-a rugat cu lacrimi în ochi să nu-ţi faci păcatul cu coniţa, nici cu dânsa, nici cu altcineva... Şi taman eu să fiu acela care să te ducă acolo, boierule... Să-mi fie cu iertăciune, c-am vorbit şi eu aşa, după capul meu prost.

Mitea îşi înfipse mâna în umărul lui şi-l zgâlţâi cu înfrigurare.

— Tu eşti surugiu, nu-i aşa? Zi, eşti surugiu!

— Surugiu, boierule...

— Ştii atunci când trebuie să te dai la o parte! Nu înseamnă că, fiind surugiu, poţi să calci peste oameni, numai să nu laşi pe nimeni sa ţi-o ia înainte! Păzea, că dau peste voi! Nu, surugiule, să nu dai peste oameni! Fereşte-te că striveşti lumea, n-ai dreptul să strici viaţa nimănui; iar dacă ţi-ai făcut totuşi păcatul cu cineva, caută să-ţi iei singur pedeapsa... dacă ai stricat viaţa cuiva, dacă s-a întâmplat sa nenoroceşti pe cineva – ia-ţi singur pedeapsa şi pleacă! Mitea vorbea în gura mare, cuprins de frenezie. Deşi în sinea lui nu prea ştia ce să creadă, Andrei nu căută totuşi să curme discuţia.

— Aşa o fi, boierule... Ce-i drept, e drept, Dmitri Feodorovici, nu se poate să calci aşa omul în picioare, nici să-l canoneşti... Nici un dobitoc nu trebuie canonit, că şi el e tot făptura lui Dumnezeu; nici calul măcar nu se cade să fie canonit, că vezi pe unii surugii cum îl deşală în bătaie... Parcă n-ar avea teamă de Dumnezeu, aşa scot sufletul din el şi-l tot mână mereu înainte.

— În iad? îi luă vorba din gură, Mitea cu o gîlgîire scurtă şi ciudată de rîs – un fel de tic al lui – apoi, apucându-l iarăşi de umăr pe surugiu: Andrei, suflet curat, spune-mi ce crezi tu: Dmitri Feodorovici Karamazov o să ajungă ori nu în iad?

— Păi de unde să ştiu eu, boierule, asta va să fie după sufletul Măriei-tale, cum ţi-o fi năravul... Când fiul lui Dumnezeu a fost răstignit şi şi-a dat sufletul pe cruce, a coborât drept în iad de-a slobozit sufletele păcătoşilor care-şi făceau osânda. Şi unde a început iadul să geamă şi să se Vaite, crezând c-o să rămână în veci pustiu şi n-o să mai găzduiască nici un păcătos. Atunci Dumnezeu i-a spus ca să-l împace: „Geaba te vaiţi, iadule, c-o să-ţi vină oaspeţi de soi, boieri şi dregători, şi juzi şi bogătani, şi-o să fii iarăşi plin cum ai fost de când lumea-i lume şi cum o să mai fii pân-oi veni din nou pe pământ!” Aşa se ştie din bătrâni c-a lăsat Dumnezeu.

— Frumoasă legendă, zău, mi-a plăcut! Dă bice rotaşului din stânga, Andrei!

— Iată pentru cine-i menit iadul, boierule, urmă surugiul îndemnând din şfichi murgul din stânga. Da Măria-ta eşti taman ca un prunc, aşa zicem noi... Cam iute, ce-i drept, la mânie, dar bunul Dumnezeu o să te ierte că inima ţi-e milostivă.

— Dar tu, tu ai să mă ierţi, Andrei?

— Pentru ce să te iert, boierule, că doară nu mi-ai făcut nimic?

— Ba nu, să mă ierţi pentru toţi, tu singur în numele tuturor, şi chiar aici, în drum... Mă ierţi pentru toţi? Spune, suflet cinstit!

— Of, boierule! Ciudate lucruri vorbeşti şi tare mi-e teamă să nu păţesc ceva c-a trebuit taman eu să te duc acolo...

Mitea nu-l auzi. Se ruga în şoaptă cu o frenezie sălbatică:

— Doamne, primeşte-mă, aşa nelegiuit cum sunt şi nu mă judeca! Lasă-mă nejudecat... Nu mă judeca, Doamne, pentru că mi-am luat singur osânda! Nu mă judeca pentru că te iubesc, Doamne! Sunt un ticălos, dar te iubesc; chiar de-ar fi să mă trimiţi în iad, tot am să te iubesc şi am să strig din străfundul gheenei că pe Tine te iubesc acum şi pururea şi-n vecii vecilor... Numai nu mă văduvi de dragostea mea pământească,