Piotr Ilici ascultă cât ascultă şi de la o vreme deveni mai zgârcit la vorbă, răspunzând laconic la întrebări. Se feri totodată să amintească ceva despre faptul că Mitea era plin de sânge pe mâini şi pe faţă, deşi pe drum se gândise să spună şi asta. Începură o nouă partidă şi, încetul cu încetul, discuţia prilejuită de Mitea lâncezi. După cea de-a treia partidă însă Piotr Ilici refuză să mai joace şi, lăsând tacul din mână, părăsi localul fără să mai cineze aşa cum avusese de gând la început. În piaţă se opri nedumerit, surprins el însuşi de ceea ce era pe cale să facă, dându-şi seama dintr-o dată că în loc să meargă acasă se îndrepta spre locuinţa lui Feodor Pavlovici, să se intereseze dacă nu se întâmplase ceva. „Era să ridic toată lumea în picioare şi să provoc un scandal pentru un fleac de nimic. Ei, fir-ar el al dracului să fie, da ce sunt eu, dădaca lor?!”

Se îndreptă deci spre casă cum nu se poate mai prost dispus, dar după câţiva paşi îşi aduse aminte de Fenia. „Naiba să mă ia, trebuia s-o trag de limbă adineauri, îşi spuse el înciudat, în momentul ăsta aş fi ştiut tot.” Ardea acum de nerăbdare să stea de vorbă cu ea, dorea atât de stăruitor lucrul acesta, încât pe la mijlocul drumului coti brusc spre locuinţa Morozovei, unde ştia că sade Gruşenka. Ajungând acolo, bătu în poartă şi abia în clipa când loviturile răsunară în tăcerea nopţii se dezmetici, mânios pe sine. Cu atât mai mult cu cât nu i se răspunse, toată lumea probabil dormea. „Şi aici am să provoc un scandal!” se gândi el cu inima strânsă, dar în loc să plece începu iar să bată, de astă dată cu toată puterea. Bubuiturile făceau un tărăboi grozav. „Am să-i scol din somn, nu se poate să nu se trezească!” murmură el din ce în ce mai furios pe sine, înteţind, totuşi, în acelaşi timp bătăile în poartă.

VI - SOSESC EU!

Între timp, Dmitri Feodorovici era în drum spre Mokroe. Avea de făcut mai bine de douăzeci de verste până acolo, dar troica lui Andrei zbura ca vântul, aşa că puteau să străbată distanţa aceasta cam într-un ceas şi un sfert. Iuţeala cu care mergeau parcă îl mai învioră pe Mitea. Aerul era proaspăt şi răcoros, stele mari scânteiau pe cerul senin. În noaptea asta, poate chiar la aceeaşi oră, Aleoşa căzuse la pământ, jurându-i frenetic „să-l iubească toată viaţa”. În sufletul lui Mitea stăruia un vălmăşag întreg de simţăminte şi, cu toate că erau atâtea lucruri care îl torturau în momentul acela, toate dorinţele lui îl mânau cu o forţă nestăvilită numai către dânsa, către stăpâna destinului său, pe care se ducea s-o vadă pentru ultima oară în viaţă. Încolo, tot ce pot să vă spun este că inima lui nu avu nici o clipă măcar o cât de mică zvâcnire de revoltă. Poate că cititorii n-au să mă creadă, dar cât era el de gelos, Mitea nu simţea totuşi nici un grăunte de gelozie faţă de noul său rival, de „ofiţerul” care răsărise ca din pământ. Ar fi spumegat, desigur, furios, să-i fi ieşit oricare altul în cale şi poate ca şi-ar fi scăldat din nou în sânge mâinile-i nelegiuite, dar în momentul de faţă, în timp ce troica zbura în noapte, în sufletul lui nu exista nici un resentiment, nici un dram de ură sau de gelozie împotriva acelui bărbat, „primul” din viaţa Gruşenkăi, pe care, ce-i drept, nu avusese încă prilejul să-l vadă. „De astă dată nu mai am ce să zic, au tot dreptul; e vorba doar de prima ei iubire pe care n-a putut s-o uite, deşi au trecut cinci ani între timp; prin urmare, numai pe el l-a iubit toţi anii aceştia. Şi eu? Pentru ce i-am mai încurcat viaţa? Ce rost am aici? Dă-te la o parte, Mitea, dă-le voie să treacă! Şi-apoi ce s-a ales de mine acum? Şi fără el tot un om sfârşit se cheamă că sunt, chiar dacă n-ar fi apărut ofiţerul, povestea tot s-ar fi încheiat...”

Cam astea ar fi fost sentimentele pe care el le-ar fi putut mărturisi, dacă, bineînţeles, ar fi fost în stare să-şi adune gândurile. Numai că Mitea nu mai era capabil să judece. Hotărârea din ultima clipă o luase spontan, fără nici o şovăială, ea încolţise în inima lui şi Mitea o îmbrăţişase cu toate consecinţele, de la primele cuvinte rostite de Fenia. Şi totuşi, deşi era înarmat cu ea, nu se simţea împăcat, dimpotrivă, în sufletul lui stăruia mai departe aceeaşi dureroasă frământare; hotărârea luată nu reuşise să-l liniştească. Se adunaseră prea multe lucruri în urmă, care îl făceau să sufere acum. Uneori el însuşi era mirat: sentinţa se afla doar scrisă negru pe alb: „Mă pedepsesc singur; eu însumi mi-am rostit osânda”; hârtia aştepta la el în buzunar dinainte pregătită, pistolul era încărcat, stabilise irevocabil cum să întâmpine a doua zi razele fierbinţi ale lui „Febus cel cu plete de aur” şi totuşi, nu izbutea încă să încheie definitiv socotelile cu trecutul, cu tot ceea ce rămăsese în urmă, făcându-l să se chinuiască. Gândul la acesta stătea înfipt în el ca un cui, spre marea lui disperare. La un moment dat, voise chiar să-l oprească pe Andrei în drum, să sară jos din troică, să scoată pistolul încărcat şi să isprăvească odată cu toate, fără să mai aştepte până-n zori. Momentul acela trecuse însă, se stinsese ca o scânteie. Troica zbura „mâncând pământul” şi, pe măsură ce se apropia de ţelul călătoriei, Mitea era tot mai mult cu gândul la ea, numai şi numai la ea, izgonind lugubrele fantome ce-l bântuiau. O, dorea atât de mult s-o vadă, măcar în treacăt, fie chiar pe furiş! „Trebuie să fie cu el în clipa de faţă, s-o văd cel puţin cum arată când e împreună cu el, cu