— Am mai văzut una tot aşa... la regiment... zise Mitea visător. Numai că aceea avea un picioruş de dinapoi rupt... Ascultă, Piotr Ilici, aş vrea să te întreb ceva: ai furat vreodată în viaţa dumnitale?

— Ce întrebare-i asta?!

— Numai aşa, din simplă curiozitate. Bunăoară, un lucru care nu-ţi aparţine, pe care-l vezi spânzurând în buzunarul cuiva? Nu vorbesc de banii statului, fiindcă toată lumea îşi vâră mâinile-n ei şi bineînţeles că şi dumneata...

— Du-te dracului!

— Mă gândeam la bunul altuia; ai băgat vreodată mâna în buzunarul sau în punga cuiva? Spune drept!

— I-am furat odată mamei o monedă de douăzeci de copeici, aveam pe atunci nouă ani. Am luat-o pe furiş de pe masă şi am ţinut-o strâns în pumn.

— Şi?

— Asta-i tot. Am păstrat-o trei zile, pe urmă mi-a fost ruşine, am mărturisit isprava şi i-am dat-o înapoi.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă? Am mâncat, se înţelege, o chelfăneală zdravănă. Dar dumneata ai  furat vreodată?

Mitea clipi şiret.

— Am furat.

— Ce anume? se interesă Piotr Ilici.

— O monedă de douăzeci de copeici de la mama, aveam nouă ani şi am dat-o înapoi după trei zile. Mitea se sculă de la masă.

— Dmitri Feodorovici, nu plecăm? strigă din prag Andrei.

Mitea tresări.

— Sunteţi gata? Să mergem! încă o poveste şi... daţi-i un ciocan de votcă lui Andrei, fiindcă pleacă la drum! Başca unul de coniac! Cutia asta (sunt nişte pistoale înăuntru) puneţi-o sub pernă. Rămâi cu bine, Piotr Ilici, dac-o fi să-ţi aminteşti vreodată de mine, n-aş vrea să-mi porţi cumva pică.

— Nu te mai întorci mâine?

— Ba da.

— Dacă nu vă supăraţi, socoteala! îi sări înainte băiatul de prăvălie.

— A, da, socoteala! Fireşte!

Scoţând iarăşi din buzunar teancul de bancnote, smulse trei hârtii multicolore, pe care le aruncă pe tejghea, şi o porni grăbit spre uşă. Toată lumea se ţinu după el, petrecându-l cu temenele şi urându-i cale bună. Andrei gemu satisfăcut după ce dădu coniacul peste cap şi sări pe capră. Dar tocmai când Mitea se pregătea să se urce în trăsură, răsări ca din pământ în faţa lui Fenia, care venise într-o fugă până acolo, încât abia mai putea să sufle; împreunându-şi mâinile a rugă, slujnica se aruncă la picioarele lui.

— Conaşule, strigă ea, Dmitri Feodorovici, suflete, să nu-ţi faci păcatul cu coniţa! Şi eu care am dat drumul la gură!... Şi nici cu el să nu-ţi faci vreun păcat, că-i ibovnicul dumneaei, ăla dinainte! Vrea să se însoare cu Agrafena Alexandrovna, de-aia a venit din Siberia... Dmitri Feodorovici, tăicuţule, zău, să nu-i nenoroceşti!

— Te-te-te! Va să zică, asta era! Ehei, te duc-i acolo ca să faci tămbălău! murmură Piotr Ilici. Acum pricep totul. Ba bine că nu. Dmitri Feodorovici, dă-mi pistoalele, dacă vrei să fii om întreg! îi porunci lui Mitea. Auzi, Dmitri?

— Pistoalele? Lasă, dragul meu, c-o să le arunc pe drum într-o băltoacă, îl asigură Mitea. Fenia, scoală de acolo, nu te mai tăvăli pe jos! De azi înainte Mitea n-o să mai nenorocească pe nimeni, n-o să mai fie o pacoste pentru nimeni, dobitocul! Ascultă, Fenia, strigă mai apoi, după ce se urcă în droşcă, te rog să mă ierţi dacă te-am jignit adineauri, îndură-te de mine, ticălosul... Şi chiar dacă n-o să mă ierţi, pentru mine-i totuna! Mi-e totuna, orice s-ar mai întâmpla de aici înainte! Mână, Andrei, dă-i bătaie!

Andrei urni troica din loc, făcând să sune zurgălăii.

— Rămâi sănătos, Piotr Ilici! Ultima lacrimă-i pentru dumneata...

„Nu-i beat şi totuşi ce bazaconii e-n stare să spună!” se gândi Piotr Ilici, uitându-se după el. Avusese intenţia să mai rămână puţin să supravegheze încărcatul mărfurilor în căruţa înhămată (tot cu trei cai) ce urma să plece cu restul de vinaţuri şi mezelicuri, bănuind că negustorii nu erau de bună-credinţă şi voiau probabil să-i tragă clapa lui Mitea, dar, pierzându-şi răbdarea, furios pe sine, scuipă cu parapon şi plecă la local să joace biliard.

— Nu e băiat rău, numai că-i dobitoc... murmură el pe drum. Parc-am auzit ceva despre ofiţerul acela „dinainte” al Gruşenkăi. Ehe, dacă-i adevărat c-a venit, atunci... Or, pistoalele astea! Naiba să-l ia, ce sunt eu, dădaca lui? Treaba lor! De altfel nici nu cred c-o să se întâmple ceva. Numai gura-i de ei. Au să se îmbete ca porcii şi au să se ia de piept, şi, după ce au să-şi moaie bine oasele, au să se pupe-n bot. Ce, ăştia sunt oameni în stare să facă vreo isprava? „Am să mă dau la o parte, vreau să mă pedepsească”, vorbe de clacă, n-o să se întâmple nimic! De câte ori n-a urlat aşa când se îmbăta la cârciumă! Numai că, de astă dată, nu mai e beat. „Sufletul mi-e beat”, altminteri nu pot să trăiască fără poezii, păcătoşii! Da ce sunt eu, dădaca lui? Cine l-a pus să se încaiere, tot râtul îi era plin de sânge. Cu cine s-o fi bătut? Lasă, că aflu eu acum la local. Şi batista îi era murdară de sânge... Ptiu, a rămas în odaie la mine pe podea...

Era în cea mai proastă dispoziţie când ajunse la local şi, fără nici un chef, începu o partidă de biliard care îl mai învioră puţin. Mai juca după aceea încă una şi la un moment dat se apucă să-i povestească partenerului său că Dmitri Karamazov pusese iarăşi mâna pe nişte bani, o sumă mai măricică, aşa, ca la vreo trei mii de ruble – îl văzuse chiar el cu ochii lui – şi că plecase iar să tragă un chiolhan la Mokroe cu Gruşenka. Ştirea avu darul să stârnească un interes neaşteptat printre cei de faţă. Şi, ceea ce era şi mai curios, o discutară cu toată seriozitatea, fără să ia nici o clipă lucrurile în glumă; se întrerupse până şi jocul.

— Trei mii? Unde o fi găsit trei mii de ruble?

Îl întrebară cum şi de unde. Nimănui însă nu-i veni să creadă când le spuse că banii îi căpătase de la Hohlakova.

— Nu cumva l-o fi jefuit pe bătrân, ce ziceţi?

— Mda, trei mii! Parcă nu miroase a bine...

— Nu s-a lăudat el în gura mare c-o