— Pentru un ceas, îmi pun capul jos, Dmitri Fiodorovici, deşi zic că n-o să apuce înainte nici cu o jumătate de oră, darămite cu un ceas!

Mitea n-avea astâmpăr o clipă, dădea porunci în dreapta şi-n stânga şi vorbea alandala, fără şir, într-un chip foarte ciudat. Începea o frază, se oprea şi, uitând ce voise să spună, trecea la altceva. Piotr Ilici găsi de cuviinţă să intervină.

— De patru sute de ruble în cap, nici o copeică mai puţin, exact ca data trecută! comanda Mitea. Patru duzini de sticle de şampanie, să nu vă prind că-mi trageţi chiulul cu vreuna.

— Ce faci cu atâtea sticle? Pentru ce? Stai! tună deodată Piotr Ilici. Ce-i cu lada asta? Ce aţi pus înăuntru? Vrei să spui că aici e marfă de patru sute de ruble?

Vânzătorii, la fel de agitaţi şi ei, îi explicară mieroşi că în ladă nu erau decât şase sticle de şampanie şi „diferite mezeicuri, aşa ca pentru început”, aperitive, acadele, fondante etc. „Grosul” urma să fie împachetat şi trimis separat

cât mai grabnic, ca şi rândul trecut, tot cu o telegă specială, ca să ajungă la Mokroe curând după Dmitri Fiodorovici, aşa, un ceas mai târziu.

— Cel mult un ceas, auziţi? şi sa puneţi cât mai bomboane şi acadele, fetele sunt moarte după zahăr stărui cu însufleţire Mitea.

— Bomboane, hai, fie! Dar ce vrei să faci cu patru duzini de sticle de şampanie? Nu-ţi ajunge o duzină? îl lua la Piotr Ilici care nu-şi mai găsea astâmpăr.

Încercă să se tocmească, ceru socoteala, şi abia de izbuti să salveze o sută de ruble. În cele din urmă, cazu la învoială ca mărfurile cumpărate să nu depăşească suma de trei sute de ruble.

— Mai duceţi-vă dracului! strigă Piotr Ilici, ca şi cum s-ar fi dezmeticit deodată. În definitiv, ce-mi pasă mie? Arunca banii pe fereastră, dacă tot ţi-au picat pleaşcă!

Mitea îl sili să meargă cu el în odaia din fund.

— Vino încoace, economule, nu te mai prăpădi cu firea! O să ne aducă îndată o sticlă s-o destupăm. Zău, Piotr Ilici, de ce nu vrei să vii cu mine, eşti un băiat de ispravă şi mie mi-s dragi oamenii ca dumneata... Mitea se aşeză pe un scaun împletit, la o mescioară minusculă, acoperită cu un servet murdar. Piotr Ilici luă loc în faţa lui; o clipă mai apoi şampania se afla pe masă. Totodată fură întrebaţi dacă nu doresc cumva să ia nişte stridii, „proaspete, abia au sosit adineauri. marfă de soi, numai una şi una”.

— Duceţi-vă dracului cu stridiile voastre cu tot, să nu le văd în ochi, daţi-mi pace, nu poftesc nimic! se răsti exasperat Piotr Ilici.

— N-avem timp de stridii, de altfel, nici nu mi-e foame ştii, prietene, rosti tandru Mitea, niciodată nu mi-a plăcut dezordinea.

— Dar cui poate să-i placa! Trei duzini de sticle, păcatele mele, pentru nişte mârlani! Oricine ar sări în sus când ar au aşa ceva!

— Nu-i vorba de asta. Mă gândeam la ceea ce se cheamă ordinea superioara. E un lucru care mie îmi lipseşte cu desăvârşire. În sufletul meu nu exista acea ordine superioară. Dar... acum totul s-a isprăvit, n-are rost să ne mai văicărim...La naiba, e prea târziu! Toată viaţa mea a fost o aiureală; cred c-a sosit timpul să fie mai reală, să fac puţină ordine! Observi că vorbesc în calambururi?

— Calambururi? Eu aş zice mai curînd că baţi cîmpii!

— Slavă Celui-de-Sus! Slavă lui! Că-n suflet, cu cerul, îl port... Versurile astea au izvorât cândva din mine; de fapt, nici nu sunt versuri, ci o lacrimă picurată din inima mea... eu le-am făcut... dar nu atunci când l-am tras de ţăcălie pe căpitanul acela...

— Cum de ţi-ai adus aminte de el tocmai acum?

— Ştiu eu de ce mi-am adus aminte de el... Mofturi! Totul se sfârşeşte odată şi odată, totul se încheie, tragi o linie, şi faci bilanţul...

— Zău, pistoalele tale mă pun pe gânduri!

— Mofturi! Şi pistoalele ca toate celelalte! Bea şi lasă fantasmagoriile. Mi-e dragă viaţa, am iubit-o chiar prea mult, atât de mult, încât acum sunt sătul până-n gât. Ajunge! Să-nchinăm pentru ea, dragul meu, să bem în cinstea vieţii, pentru ea ridic paharul! De ce oi fi, oare, atât de mulţumit de mine? Ştiu că sunt un ticălos şi totuşi asta nu mă împiedică să fiu mulţumit de mine. Dar gândul că, aşa ticălos cum sunt, mai pot fi mulţumit de mine mă chinuieşte. Binecuvântez lumea aşa cum a fost făcută, sunt gata să-l binecuvântez pe ziditor şi toată lucrarea mâinilor sale, dar... trebuie totuşi să nimicesc o lighioană scârboasă, ca să nu mai spurce pământul stricând viaţa altora... Să bem în cinstea vieţii, frăţioare! Ce poate fi mai scump decât viaţa? Nimic, într-adevăr, nimic! Să închinăm pentru viaţă şi pentru regina reginelor!

— Pentru viaţă şi, dacă vrei, şi pentru regina ta. Goliră amândoi paharul. Cu toată exaltarea şi vorbăria lui fără şir, Mitea părea trist, ca şi când o povară nemăsurat de grea i-ar fi apăsat umerii.

— Mişa... Mişa e, nu-i aşa? Mişa, dragul meu, vino încoace, băieţaş, şi bea şi tu un pahar pentru Febus cel cu plete de aur, pentru Febus cel de mâine...

— De ce-i dai vin? interveni Piotr Ilici nemulţumit.

— Lasă-l, vreau eu să bea.

— Eehi

Mişa deşertă paharul, făcu o plecăciune şi o şterse numaidecât.

— Aşa o să mă ţină minte mai bine, argumentă Mitea. Iubesc o femeie, da, o iubesc! Ce este femeia? Regina lumii! Sunt trist, Piotr Ilici, de-ai şti cât sunt de trist. Cum zicea Hamlet: „Mă simt atât de trist, Horaţiu, sunt copleşit de tristeţe... Vai, bietul Yorik! Poate că Yorik sunt eu. Da, sunt Yorik deocamdată, hârcă am să fiu ceva mai încolo...

Piotr Ilici îl asculta fără să spună nimic. Tăcu şi Mitea până la urmă.

— Ce-i cu căţelul cel de colo? întrebă el la un moment dat, într-o doară, pe un băiat de prăvălie, văzând într-un colţ o căţeluşă nostimă cu ochişori negri.

— E căţeluşa Varvarei Alexeevna, stăpâna noastră, răspunse băiatul. A venit adineauri cu ea şi a uitat-o în prăvălie. Trebuie s-o