te dai la o parte din calea cuiva. Să laşi drumul liber celei mai dragi fiinţe de pe lume şi nu numai ei, dar şi omului pe care-l urăşti din tot sufletul. Să ajungi până la urmă să-i iubeşti chiar şi pe cel pe care l-ai urât până atunci – iată ce înseamnă să te dai la o parte! Să laşi drumul liber! Să le spun: „Dumnezeu să vă aibă în pază, calea-i deschisă, puteţi trece fiindcă eu...”

— Fiindcă dumneata...

— Ajunge, să mergem!

Piotr Ilici se uită din nou atent la el.

— Cred c-ar trebui totuşi să anunţ pe cineva. Să nu te lase să pleci. Ce cauţi la Mokroe?

— Femeia este acolo, femeia, mă-nţelegi? şi cu asta, basta, Piotr Ilici! ţi-am spus destul.

— Ascultă. Eşti un sălbatic, dar totdeauna am avut o simpatie pentru dumneata... De-aia sunt îngrijorat.

— Îţi mulţumesc, frăţioare. Sunt un sălbatic, zici? Ei, sălbaticii ăştia, sălbaticii! Mereu îmi spun: sunt un sălbatic! A, iată-l şi pe Misa, uitasem de el.

Mişa venise într-un suflet, cu un teanc de bani mărunţi, „la Plotnikov, raportă el, e forfotă mare”, toată lumea cară sticle, şi peşte, şi ceai, aşa încât totul are să fie gata la ţanc. Mitea lua o hârtie de zece ruble şi-şi plaţi datoria faţă de Piotr Ilici, şi încă una, tot de zece, pe care i-o arunca lui Mişa.

— Nu se poate! protestă Piotr Ilici. Nu permit aşa ceva la mine în casa, prost obicei, zău! Pune-ţi bine banii, uite, aici. Ce rost are sa-i risipeşti de pomană? Parca văd că mâine rămâi lefter şi vii iar să-mi ceri zece ruble... De ce-i îndesi pe toţi în buzunar? O sa-i pierzi!

— Ascultă, omule, hai cu mine la Mokroe!

— Ce să caut acolo?

— Să destupăm o sticlă şi să închinăm în cinstea vieţii! Am poftă să beau, şi mai ales am poftă să beau cu dumneata. N-am băut niciodată împreună, nu-i aşa?

— Daca vrei să mergem la restaurant, sunt gata, tot mă găteam s-o pornesc într-acolo.

— La restaurant? N-am timp de pierdut. Hai mai bine la Plotnikov, putem sta în odaia din fund. Vrei să-ţi spun o ghicitoare?

-Zi.

Mitea scoase din jiletcă peticul de hârtie, îl despături şi i-l arătă. Biletul cuprindea aceste cuvinte, scrise mare şi desluşit:

„Pedepsindu-mă pentru viaţa pe care am trăit-o, singur mi-am rostit osânda.”

— Zău, trebuie să anunţ pe cineva, se nelinişti din nou Piotr Ilici, după ce-l citi.

— N-o să ai timp, dragul meu. Mai bine hai să bem... Înainte marş!

Prăvălia lui Plotnikov se afla chiar la colţul străzii, la doi paşi de locuinţa lui Piotr Ilici. Era cea mai mare băcănie de la noi din oraş, proprietatea unor negustori bogaţi, şi pot să vă spun că nu era de lepădat. Găseai acolo tot ce vrei, ca în oricare magazin de felul acesta din capitală, toate articolele de băcănie: vinuri „din podgoriile fraţilor Eliseev”, fructe, ţigări de foi, ceai, zahăr, cafea şi câte şi mai câte... Trei vânzători şi doi băieţi de prăvălie erau la dispoziţia muşteriilor. Deşi în ultimii ani în ţinutul nostru începuse să se simtă sărăcia, iar moşierii din partea locului se risipiseră şi negoţul în general lâncezea tot mai mult, băcănia era la fel de înfloritoare ca odinioară, ba chiar numărul amatorilor de delicatese părea să nu fie în descreştere. Mitea era aşteptat cu nerăbdare. Patronul ţinea foarte bine minte că abia cu trei sau patru săptamâni în urmă cumpărase marfă şi vinaţuri de câteva de ruble, bani peşin (fireşte că nici nu i-ar fi trecut prin minte să-i dea ceva pe veresie), că şi atunci avusese tot aşa un teanc de bani, pe care-i risipise fără nici o chibzuială, fără sa întrebe o singură dată ce rost avea să cumpere atâta marfă, vinaţuri etc. Făcuse mare vâlvă în tot oraşul faptul că, atunci când plecase să petreacă la Mokroe cu Gruşenka, „păpase trei mii de ruble, chefuind o noapte întreagă şi ziua următoare că, după chiolhan, se înapoiase acasă scuturat de bani, fără o para chioară în buzunar”. Îi căşunase atunci să scoale în puterea nopţii o şatră întreagă de ţigani (pripăşiţi de curând pe la noi), care în două zile îi stoarseră şi ultimul gologan, bând în neştire fel de fel de vinuri scumpe. Oamenii povesteau râzând că se apucase să-i îmbete cu şampanie pe bieţii mujici care umblau desculţi şi că îndopase cu pateuri de Strasbourg şi bomboane fetele şi muierile din Mokroe. Râdea lumea să se prăpădească, mai ales la restaurant (fireşte, numai atunci când nu era el de faţă, fiindcă altminteri ar fi fost cam riscant), de mărturisirea pe care Mitea o făcuse cu atâta candoare în auzul tuturor că singura favoare pe care o obţinuse cu prilejul acelei „trăsnăi” din partea Gruşenkăi fusese „îngăduinţa de a-i săruta picioruşul, atâta tot i-a îngăduit”.

În momentul când Mitea şi Piotr Ilici ajunseră în dreptul prăvăliei, văzură aşteptând la uşă o trăsură trasă de trei cai cu zurgălăi şi acoperită cu o cergă; pe capră şedea Andrei surugiul. Înăuntru, în prăvălie, reuşiseră între timp sa „garnisească” aproape o ladă întreaga cu marfă; nu mai aştepta decât sosirea lui Mitea ca să pună capacul, s-o bata în cuie s-o urce în droşcă. Piotr Ilici făcu ochii mari.

— De unde a răsărit troica? îl întreba el pe Mitea.

— Venind încoace, mi-a ieşit în cale Andrei şi-a poruncit să tragă în faţa prăvăliei. Ce sa mai pierd timp degeaba! Data trecuta am plecat cu Timofei, dar a luat-o înainte; cine ştie pe unde o fi zburând cu vrăjitoare! Ce crezi, o să zăbovim mult pe drum, Andrei?

— Cel mult dac-or sosi cu un ceas înaintea noastră, poate nici atâta! se grăbi să-l liniştească Andrei. Mai adineauri m-am întâlnit cu Timofei, de l-am ajutat să înhame şi ştiu cum mână el caii. Ce, se potriveşte mersul lor cu al nostru, Dmitri Fiodorovici? Mă prind că nici un ceas n-o s-avem zăbavă! spuse cu foc surugiul, un om încă în puterea vârstei, roşcovan şi uscăţiv, îmbrăcat ţărăneşte şi ţinând biciul cu mâna stângă.

— Cincizeci de ruble bacşiş, dacă sosim doar cu