— Da, e murdară, recunoscu Mitea privindu-şi manşeta.

— Schimbă-te.

— N-am timp. Uite ce am să fac... continuă cu aceeaşi candoare Mitea, punându-şi surtucul, după ce se ştersese pe faţă şi pe mâini, am s-o suflec puţin, aşa, ca să nu se observe sub haină... Ai văzut?

— Acum să-mi spui cum ai reuşit s-ajungi în halul asta! Te-ai încăierat cu cineva? Ai făcut iarăşi vreo boroboaţa la local, aşa cum s-a mai întâmplat? Nu cumva ţi-o fi căşunat iarăşi pe nenorocitul acela de căpitan pe care l-ai snopit in bătaie şi l-ai jumulit de barbă acum câtva timp? Îi aminti pe un ton mustrător Piotr Ilici. Hai, spune, pe cine ai mai bătut sau, mai ştii, poate c-ai omorât pe cineva...

— Fleacuri! răspunse Mitea.

— Cum, fleacuri?

— N-are nici un rost! i-o reteză Mitea, apoi, zâmbind din senin. Adineauri, în piaţă, am strivit o băbuţă.

— Ai strivit o băbuţă?

— Un moşneag! strigă Mitea în gura mare, de parc-ar fi vorbit cu un surd, uitându-se drept în ochii lui, vesel nevoie-mare.

— Dracu' să te ia, ce era, babă sau moşneag?... Ai omorât pe cineva?

— Aş, până la urmă ne-am împăcat! Ne-am răfuit şi după ceea ne-am împăcat. Undeva, nu-ţi spun unde, ne-am despărţit în cei mai buni termeni... Un dobitoc... probabil m-a iertat, acum sunt sigur că m-a iertat... Dacă s-ar fi sculat de jos, nu mi-ar fi iertat-o în veci (adăugă Mitea făcându-i cu ochiul). Ştii ceva? Mai dă-l dracului! Auzi, Piotr Ilici, lasă-l dracului, n-am nici un chef, ce rost are? N-am chef acum, încheie el scurt.

— Te-am întrebat doar aşa, pentru că nu înţeleg, zău, ce plăcere ai să te iei la harţă cu oricine... pentru o prostie, ca atunci, cu căpitanul acela... Te-ai bătut, şi acum o să-i tragi un chefuleţ, uite, aşa eşti dumneata. Trei duzini de sticle! Ce faci cu atâta băutură?

— Bravo! Acum pistoalele. Zău, mă grăbesc! Aş fi vrut să mai stăm de vorbă, dragul meu, dar ce să fac, nu mai am nici un moment de pierdut! şi apoi, nici n-are rost, e prea târziu acum. A! unde sunt banii, unde i-am pus? tresări el deodată şi începu să se scotocească prin buzunare.

— Ia-i lăsat pe masă... i-ai pus chiar dumneata... uite-i acolo. Ai uitat? Zău, pentru dumneata banii n-au nici un preţ, umbli cu ei de parc-ar fi nişte gunoaie sau apă chioară! Poftim pistoalele. Ciudat, adineauri pe la şase, mi le-ai lăsat amanet pentru zece ruble, şi acum te dă afară din casa bănetul – câte miare ai acolo, doua, trei?

— Or fi trei, râse Mitea vârând teancul de hârtii în buzunarul de la pantaloni.

— Să nu-i pierzi. Nu cumva ai descoperit o mină de aur?

— Mină? Mină de aur, zici? exclamă Mitea hohote. Te pomeneşti că vrei să pleci la minele de aur, Perhotin? Dacă ţii într-adevăr să pleci, să ştii că există aici oraş, o cucoană care îţi numără imediat pe masă trei mii a ruble numai să te duci acolo. Mie mi-a şi dat, ca să vezi cât de mult o interesează minele! O cunoşti pe Hohlakova?

— Numai aşa din vedere, dar am auzit despre dânsa. Ba nu zău, chiar ţi-a dat trei mii de ruble? Cum, aşa, tam-nisam? se minună Piotr Ilici, privindu-l neîncrezător.

— Mâine, când soarele se va înălţa în tării, când veşnic tânărul Febus se va avânta cu caleaşca în slăvi, lăudând pre Domnul şi preamărindu-l, du-te la dânsa, vreau sa zic la Hohlakova, şi întreab-o dacă-i adevărat sau nu că mi-a dat trei mii de ruble... Întreab-o şi ai să vezi!

— Nu ştiu în ce relaţii sunteţi... dar din moment ce nu-o spui cu atâta convingere, înseamnă că-i adevărat... Aşa, vasăzică, ai pus lăbuţa frumuşel pe trei miare şi, în loc sa pleci în Siberia, te duci... Apropo, unde ai de gând să te duci?

— La Mokroe.

— La Mokroe? în toiul nopţii?

— A avut Mastriuk de toate şi a rămas mofluz, fârtate! rosti deodată Mitea.

— Mofluz? Cu mii de ruble în buzunar?

— Nu mă gândeam la bani. Dă-i dracului! Vorbeam de năravul femeilor:

Nechibzuit şi-nşelător

E al femeilor nărav...{6}

Aşa spune Ulise, şi-i dau toată dreptatea.

— Zău daca mai înţeleg ceva.

— Dar ce, crezi ca sunt beat?

— Mai rău decât atît!

— Sufletul meu e turmentat, Piotr Ilici, sufletul, dar ajunge, ajunge!

— Ce faci, încarci pistolul?

— Da, încarc pistolul.

Într-adevăr, Mitea deschisese cutia în care se aflau pistoalele şi, scoţând cornetul cu praf de puşcă, se apucase să umple meticulos culata. Luă apoi un glonţ şi, înainte de a-l vâri pe ţeava, îl cercetă, ţinându-l cu două degete în lumină.

Piotr Ilici îi urmarea curios şi puţin alarmat fiecare mişcare.

— De ce te uiţi la el?

— Aşa, o fantezie. Spune-mi, dacă ţi s-ar năzări cumva să-ţi tragi un glonţ în cap, nu te-ai uita la el înainte de a încărca arma?

— Pentru ce să mă uit la el?

— Fiindcă mă gândesc c-o să mi se înfigă în creier, şi atunci e interesant de ştiut cum arată... Dar toate astea-s prostii, năluciri de o clipă! Gata, s-a isprăvit! adăugă el băgând glonţul pe ţeava şi astupându-l cu câlţi. Dragul meu Piotr Ilici, ascultă-mă pe mine, lumea asta e o aiureală întreagă, de-ai şti ce absurd e totul! Vrei să-mi dai un petic de hârtie?

— Poftim.

— Nu, dă-mi o hârtie netedă, curată, să scriu ceva. Aşa, merge. Şi, luând pana de pe masă, Mitea scrise la repezeală două rânduri, aşa cum stătea în picioare, pe urmă împături biletul şi-l puse în buzunarul jiletcii. Aşeză la loc pistoalele şi încuie cutia, păstrând-o în mână. Se uită apoi gânditor la Piotr Ilici – cu un zâmbet ce-i stăruia îndelung pe buze.

— Să mergem, rosti el într-un târziu.

— Unde sâ mergem? Stai... Te pomeneşti că vrei să-ţi zbori creierii... se nelinişti Piotr Ilici.

— Mofturi! Fugi încolo! Vreau să trăiesc, iubesc ţine minte! Mi-e drag Febus cu pletele-i de aur, mi-e lumina lui dogoritoare... Scumpul meu Piotr Ilici, spune dumneata ai şti să te dai la o parte?

— Cum adică, să mă dau la o parte?

— Să