era într-un hal fără de hal (tamponase cu ea rana din creştetul lui Grigori şi-l ştersese pe faţă), nu mai avea nici măcar un colţişor curat; se făcuse scoarţă, lipindu-se toată ghemotoc, aşa încât nu se mai putea folosi de ea. Scos din răbdări, Mitea o aruncă jos.

— Dracu' s-o ia! N-ai ceva, o cârpă... sa mă şterg... Aşa vasăzică, eşti numai mânjit pe faţa, n-ai păţit nimic? Ar fi bine să te speli, spuse Piotr Ilici. Uite aici apă, stai, să-ţi eu.

— Apă? N-ar strica... dar ce să fac cu astea? întreba el cu o nedumerire pur şi simplu bizară, arătându-i teancul de hârtii de o sută din mână şi uitându-se cercetător la Piotr ca şi cum numai el era în măsură să hotărască unde să-şi pună banii. *

— Bagă-i în buzunar sau lasă-i aici pe masă, că n-are cum să-i ia.

— În buzunar? Sigur că da, în buzunar. Bravo... Doamne ce aiureală! exclamă el deodată, ca şi cum s-ar fi dezmeticit din fine. Dar mai întâi să isprăvim cu pistoalele, fii bun dă-mi-le, uite şi banii... am mare nevoie de ele... nu pot să mai stau, n-am nici un moment de pierdut... Şi, luând din teanc o hârtie de o sută, i-o întinse funcţionarului.

— Păi n-am să-ţi dau restul, îl înştiinţa acesta. Vezi, poate că ai bani mai mărunţi...

— Nu, răspunse Mitea, cercetând iarăşi din ochi teancul, ca şi cum n-ar fi fost absolut sigur că era într-adevăr aşa, ba chiar frunzări primele bancnote de deasupra. Nu, toate sunt la fel, adăugă el, uitându-se din nou întrebător la Piotr Ilici.

— Cum de te-ai procopsit aşa? se interesă acesta. Stai că-l trimit acum pe băiat la Plotnikov. Ăştia închid mai târziu prăvălia, poate că-ţi schimbă ei. Misa! strigă el deschizând uşa ce da în antreu.

— Sigur că da, la Plotnikov, bravo! se bucură Mitea, ca luminat de o idee ce abia atunci îi răsărise în minte. Auzi tu, Mişa, adăugă el întorcându-se către băiatul care se înfăţişase la poruncă, dă o fugă până la Plotnikov şi spune-le că Dmitri Fiodorovici le trimite multe salutări şi c-o să sosească şi dumnealui numaidecât... Ascultă: spune-le din partea mea să-mi pregătească nişte şampanie până vin eu, aşa, ca la vreo trei duzini de sticle, şi să le împacheteze bine, la fel ca data trecută, când am fost la Mokroe... Am comandat atunci patru duzini de sticle, îi explica el lui Piotr Ilici, apoi adresându-se iarăşi băiatului: ştiu ei cum sa le împacheteze, Mişa, fii pe pace! Să pună şi nişte brânză, nişte pateuri de Strasbourg, somon afumat, şunca, icre, în sfârşit, toate bunătăţile, tot ce au în prăvălie, aşa, cam de o sută sau o sută douăzeci de ca rândul trecut... Şi încă ceva: atrage-le atenţia să nu uite să pună şi ceva dulciuri: bomboane, pere, vreo doi-trei pepeni chiar patru, adică nu, ajunge unul singur, ciocolată, caramele, candel, fondante, la fel ca rândul trecut, când am plecat la Mokroe; cu şampanie cu tot să fie o socoteală rotundă aşa, ca la vreo trei sute de ruble... Exact ca atunci. Vezi, ţine minte, Mişa! Să ştii că... Mişa îl cheamă, nu-i aşa? întrerupse el iar, ca să-l întrebe pe Piotr Ilici.

— Stai, stai puţin, îl opri funcţionarul, care-l ascultase atent până atunci, uitându-se la el din ce în ce mai neliniştit. Cred că-i mai bine să vorbeşti chiar dumneata cu ei când ai să te duci acolo, mi-e teamă să nu încurce lucrurile.

— Şi mie mi-e teamă c-o să le încurce, parcă văd c-o să spună tocmai pe dos! Ah, Mişa, şi eu, care voiam să te pup pentru osteneală asta... Să ştii că te cinstesc dacă faci aşa cum ţi-am spus, îţi dau zece ruble, hai, şterge-o... şampania în primul rând; să nu uite şampania şi nişte coniac, o sticlă, două de vin roşu şi alb, în sfârşit, să fie de toate, aşa ca atunci... Lasă că ştiu ei ce-au pus atunci!

— Ci ascultă odată, măi omule! se răsti la el Piotr Ilici, pierzându-şi răbdarea. Eu zic să dea o fugă să schimbe banii şi să le spună să nu închidă încă prăvălia, o să te duci dumneata mai pe urmă şi o să comanzi tot ce vrei... Dă încoace banii. Mişa, fuga marş, în doi timpi şi trei mişcări să fii înapoi, ai auzit? Piotr Ilici, pe cât se pare, abia aştepta să-l expedieze de acasă, fiindcă băiatul se uita curios la musafir, zgâindu-se la petele de sânge de pe faţa şi mâinile lui şi la teancul de bancnote dintre degetele-i tremurătoare. Rămăsese cu gura căscată de mirare şi spaimă şi probabil că nu înţelesese mai nimic din instrucţiunile lui Mitea.

— Şi acum, hai la spălat! îl lua Piotr Ilici la zor. Pune banii aici masa sau bagă-i în buzunar... Uite-aşa, să mergem! Scoate-ţi surtucul. În timp ce-l ajuta să-şi scoată gherocul, exclamă deodată surprins: Ia te uită, şi haina e murdara de sânge!

— Nu... haina nu. Doar puţin aici, la mânecă... Acolo a fost batista. A trecut prin buzunar. M-am aşezat pe batistă, probabil în timp ce stăteam de vorbă cu Fenia, şi sângele a ieţit prin stofă, îi explică el cu cea mai mare candoare. Piotr Ilici îl asculta încruntat.

— Nu pot să înţeleg cum ai ajuns în halul ăsta, se vede te-ai bătut cu cineva... murmură el.

Ţinând cana în mână, îi turnă apă cu încetul ca să se spele. Grăbit să isprăvească, Mitea nu-şi săpuni cum trebuie mâinile (Piotr Ilici îşi amintea că-i tremurau degetele). Gazda, care însă, cu cât trecea timpul, părea să-şi atribuie o autoritate din ce în ce mai puternică asupra lui, îl luă în primire poruncindu-i să-şi dea cu săpun şi să-şi frece mâinile ca lumea. E cazul să spunem că Piotr Ilici nu era omul care să se intimideze chiar aşa, cu una, cu două.

— De ce nu-ţi cureţi unghiile? Aşa, bun, acum dă-ţi şi pe faţă, uite, aici, la tâmplă şi lângă ureche... Nu cumva vrei sa pleci cu cămaşa asta? Unde te duci aşa? Nu vezi că manşeta dreaptă