Rupând în fine tăcerea, molcom şi blajin ca un copil cuminte şi drăgăstos, începu a vorbi cu Fenia ca şi când ar fi uitat că abia cu o clipă înainte o insultase şi o brutalizase, făcând-o să tremure de spaimă. O descusu, punându-i o seamă de întrebări cu o precizie uluitoare, cu totul neaşteptată în starea în care se afla. Iar Fenia, deşi nu-şi putea lua ochii, înfricoşată, de la mâinile lui pătate de sânge, îi răspundea prompt, cât se poate de îndatoritoare, însufleţită parcă numai de dorinţa de a-i mărturisi „adevărul-adevărat”. Simţea chiar o plăcere să-i dea cât mai multe amănunte, nicidecum însă pentru a-i spori suferinţa, ci fiindcă voia din toată inima să-i fie cumva de folos. Îi povesti, aşadar, pe îndelete tot ce se întâmplase peste zi, îi pomeni, fireşte, despre vizita lui Rakitin, care venise însoţit de Alioşa, şi cum în vremea asta ea stătuse de pază, iar înainte de plecare, coniţa îi strigase pe geam lui Alioşa, zicându-i să-i spună dumnealui, lui Mitenka, că-i trimite multe salutări şi-l roagă să nu uite niciodată că Gruşenka îl iubise un ceas, unul singur din viaţa ei. La auzul acestor cuvinte, pe chipul lui Mitea înflori un zâmbet şi obrajii palizi i se rumeniră. În momentul acela, biruindu-şi teama ce-i înfrânase până atunci curiozitatea, Fenia îşi mărturisi mirarea:

— Ce-i pe mâinile dumneavoastră, Dmitri Fiodorovici? Stat pline de sânge!

— Da, răspunse Mitea aproape făra să-şi dea seama ce spune, privindu-şi mâinile cu un aer distrat, ca după aceea să nu se mai gândească nici la ele, nici la întrebarea pusă de Fenia.

Rămase aşa, tăcut, o bucată de vreme. Trecuseră mai bine de douăzeci de minute de când intrase în bucătărie. Părea să-şi fi venit însă în fire după spaima pe care o încercase, i se citea pe figura că în sufletul sau se petrecuse un reviriment, că o hotărâre nestrămutata se închegase în el. Se ridică în sfârşit de pe scaun cu un zâmbet visător.

— Ce-ai păţit, boierule, ce s-a întâmplat? stărui ea arătând din nou spre mâinile lui. Îi vorbise cu o unduire milă în glas, ca singura fiinţa mai apropiata de el.

Mitea îşi privi iarăşi mâinile.

— E sânge, Fenia, răspunse el cu o expresie ciudată, sânge de om. Doamne-Dumnezeule, când te gândeşti pentru ce a trebuit să fie vărsat! Dar... vezi tu, Fenia... În faţa mea e un gard (se uită la ea ca şi cum ar fi pus-o să dezlege o enigmă) un gard înalt, atât de înalt, că te înfiori când îl vezi, şi totuşi mâine, în zori, când „soarele va sălta în tării”, Mitenka va sări peste el. Tu nu poţi să înţelegi, Fenia, despre ce gard e vorba... nu-i nimic, mâine ai să afli şi ai să te dumereşti... Şi acum, rămâi cu bine! N-am să stau în calea nimănui, nu, am să mă dau frumos la o parte... am să ştiu când trebuie să mă retrag. Trăieşte, fericirea mea... m-ai iubit un ceas... nici tu să nu-l uiţi în vecii vecilor pe Mitenka Karamazov... Aşa-nu spunea ea, Mitenka, ţi-aduci aminte? şi, fără să mai adauge nimic, ieşi din bucătărie.

Fenia se zgribuli, înspăimântată de felul brusc în care se despărţise de ea, mai speriată poate chiar decât atunci când dăduse buzna în casă, năpustindu-se asupra ei.

Exact după zece minute, Dmitri Fiodorovici bătea la uşa lui Piotr Ilici Perhotin, tânărul funcţionar la care îşi lăsase amanet pistoalele în după-amiaza aceleiaşi zile. Era trecut de opt şi jumătate şi Piotr Ilici, după ce-şi luase ceaiul, se îmbrăcase să iasă în oraş, la „Stolicinîi gorod”, să facă o partidă de biliard. Mitea îl prinse tocmai când se pregătea de plecare. Văzându-l aşa plin de sânge pe faţă, Piotr Ilici se nelinişti:

— Sfinte Dumnezeule! Ce-i cu dumneata?

— Am venit să-mi iau pistoalele; uite, ţi-am adus banii, îi explică precipitat Mitea. Mii de mulţumiri. sunt foarte grăbit Piotr Ilici. Fii bun, te rog, şi dă-mi-le mai repede.

Piotr Ilici se minuna şi mai tare când observa ce de bani avea în mână Mitea: un teanc întreg de bancnote, pe care ţinea la vedere – într-un chip într-adevar ciudat şi care avea darul să-i sporească mirarea – cu mâna dreaptă întinsă ca şi când ar fi vrut să arate la toată lumea cât era de de bogat. La rândul său, băiatul pe care Piotr Ilici îl avea în serviciu şi care ieşise să-i deschidă uşa povesti după aceea că a intrase în casă cu banii în mână, ceea ce înseamnă că a venise cu ei şi pe stradă. Erau numai hârtii de câte o sută făcute sul între degetele lui năclăite de sânge. Mai târziu, la întrebarea persoanelor curioase să afle cam ce sumă putea ar fi avut asupra lui, Piotr Ilici declarase că teancul era destul de voluminos şi de „compact”, aşa că, după părerea sa, puteau să fie acolo vreo două, dacă nu chiar trei mii de ruble. Tot după declaraţiile ulterioare ale acestuia, Dmitri Fiodorovici „nu era în starea lui normală, deşi nu făcea impresia unui om beat; părea mai curând surescitat, neatent şi în acelaşi timp grozav de preocupat, ca şi cum ar fi căutat să-şi adune gândurile, silindu-se să ia o hotărâre definitivă, fără să se poată decide într-un fel. Era şi foarte grăbit, îmi răspundea tăios şi-n doi peri, iar ceea ce m-a surprins mai mult la el este că nu părea defel abătut, dimpotrivă, în unele momente avea chiar un aer cât se poate de voios, ca să zic aşa”.

— Dar ce-i cu dumneata, ce-ai păţit? strigă Piotr Ilici, privindu-şi buimac musafirul. Eşti plin de sânge, ai căzut cumva, te-ai lovit? Uită-te numai cum arăţi!

Şi, apucându-l de braţ, îl duse în faţa oglinzii. Văzându-se aşa mânjit pe faţă, Mitea tresări şi se încruntă supărat.

— Ei, fir-ar al dracului, asta mai lipsea! bodogăni el furios. Şi mutând iute banii dintr-o mână într-alta, smulse cu un gest brusc batista din buzunar. Dar şi batista