şi de tot şi se duse să aţină calea fugarului. O apuca însă pe un drum mai scurt cunoscând pesemne locurile mai bine decât celălalt, care se îndrepta în goană spre baie, pentru ca, ocolind-o să poată sări ulucile... Grigori se ţinea după el, alerga în neştire, fără să-l scape din ochi. Îl ajunse din urma tocmai în clipa când încălecase gardul. Urlând ca scos din minţi, Grigori se repezi la el şi-l prinse cu amândouă manile de picior.

Presimţirea nu-l înşelase: era într-adevăr el, „tâlharul, ucigaşul!”

— Ucigaşule, l-ai omorât pe taică-tău! zbieră bătrânul cât îl ţinea gura, dar nu apucă să spună mai mult, că se şi prăbuşi, ca trăsnit la pământ.

Mitea sări înapoi în grădină şi se apleca asupra lui. Ţinea în mână pisălogul, pe care, fără să-şi dea seama ce face, îl azvârli în iarbă la întâmplare. Pisălogul căzu la doi paşi de Grigori, dar nu în iarbă, ci pe potecă, la vedere. Mitea se uită cu luare-aminte câteva clipe la cel care zăcea întins la picioarele lui. Avea capul scăldat în sânge. Întinse mâna şi-l pipăi. Reconstituind mai târziu întâmplările, îşi amintea precis că, în momentul acela, ţinuse neapărat să-şi dea seama, „să se încredinţeze pe deplin” dacă-i sfărâmase cumva ţeasta sau numai îl „zăpăcise”, lovindu-l în creştet cu pisălogul. Sângele însă gâlgâia neîncetat, era îngrozitor cât sânge putea să curgă din rană, revărsându-se cald printre degetele lui tremurătoare. Ţinea minte că smulsese atunci din buzunar batista imaculată, pe care o luase de acasă înainte de a merge la doamna Hohlakova, şi-l oblojise la cap pe batrân, căutând în zadar să oprească şiroaiele ce-i curgeau pe frunte şi pe faţă. Într-o clipă, batista era leoarcă de sânge. „Doamne, ce să fac? se dezmetici deodată Mitea. N-am cum să aflu dacă i-am spart capul sau nu... Şi apoi, ce importanţă mai are acum? adăugă el deznădăjduit. Dacă l-am ucis, nu mai e nimic de făcut... Cine te-a pus să-mi ieşi în cale, moşnege, acum odihneşte-te în pace!” rosti el cu glas tare, şi făcându-şi vânt peste gard, îl sări dintr-o dată şi o rupse la fuga pe ulicioară. Batista plină de sânge, pe care o ţinea cocoloşită în mâna, o vârî la repezeală în buzunarul de la spate al surtucului. Alerga mâncând pământul şi cei câţiva trecători cu care i se încrucişa paşii pe întuneric aveau să povestească mai apoi că văzuseră în noaptea aceea un om gonind ca un bezmetic pe străzi. Se ducea puşcă spre casa Morozovei.

După plecarea lui, Fenia ieşise imediat să vorbească cu portarul Nazar Ivanovici, rugându-l stăruitor „pentru numele lui Dumnezeu, să nu-i mai dea drumul înăuntru nici azi, nici mâine «căpitanului»„. Nazar Ivanovici îi făgădui s-o asculte, tocmai atunci, din păcate, proprietăreasa trimisese după el. Întâlnindu-se în curte cu nepotu-său, un flăcău de vreo douăzeci de ani abia venit la oraş, portarul îi spusese să rămână de paza în locul său, uitând să-i transmită consemnul cu privire la căpitan. Puţin mai târziu, fiindcă primise de câteva ori bacşiş de la Mitea, când acesta bătu în poartă, băiatul se grăbi să-i deschidă şi, vesel nevoie-mare şi zâmbitor, îl înştiinţa numaidecât că „Agrafena Aleksandrovna nu-i acasă”. Mitea se opri brusc.

— Dar unde e, Prohor?

— A plecat cu Timofei la Mokroe, să tot fie vreo două ceasuri de atunci.

— De ce? strigă Mitea.

— Ce ştiu eu, cică ar fi chemat-o acolo un ofiţer, a trimis s-o ia cu trăsura...

Mitea îl lăsă în plata Domnului şi intră în casă valvârtej s-o caute pe Fenia.

 

 

V - O HOTĂRÂRE NEAŞTEPTATĂ

 

Fenia era tot în bucătărie cu bunică-sa. Bizuindu-se pe cuvântul lui Nazar Ivanovici, femeile, care tocmai se găteau sa se culce, nu mai încuiaseră uşa pe dinăuntru. Mitea dădu buzna peste ele şi, năpustindu-se asupra fetei, o apucă de gât.

— Spune-mi unde a plecat! Cu cine e la Mokroe? zbiera el ca un apucat.

Amândouă dădură un ţipăt.

— Spun tot, spun tot, Dmitri Fiodorovici, zău că spun sufletele, nu-ţi ascund nimic, zău! strigă precipitat Fenia speriată de moarte. S-a dus la Mokroe după ofiţerul dumneaei

— Care ofiţer? răcni Mitea.

— Tot ăla, ofiţerul ăla care a părăsit-o acum cinci ani de s-a pierdut urma, bolborosi Fenia cu sufletul la gură.

Dmitri Fiodorovici îşi desprinse mâinile de pe grumazul ei. Era palid la faţă ca un mort, cu gura încleştată, incapabil să scoată o vorbă, dar îţi puteai da seama numaidecât după privirea lui că se lămurise pe deplin, că înţelesese totul de la primele cuvinte, că ştia cum se desfăşuraseră lucrurile pas cu pas. Fireşte că, în momentul acela, bietei Fenia nu-i era de fel aminte să vadă dacă Mitea pricepuse ceva din spusele ei şedea ca pironită pe ladă, aşa cum o găsise el când dăduse buzna în casă, tremurând toată, cu braţele întinse ca pentru apărare, şi se uita ţintă la el cu ochii holbaţi şi pupilele mante de spaimă. Era cu atât mai înspăimântată, cu cât Mitea avea mâinile năclăite de sânge. Pe drum, probabil îşi trecuse palma peste frunte, ca să se şteargă de năduşeală, fiindcă deasupra sprâncenelor şi pe obrazul drept îi rămăseseră nişte dâre şi pete purpurii. Puţin mai lipsea ca Fenia să aibâ o criză de nervi. Bătrâna bucătăreasă sărise în picioare şi se zgâia la el cu o privire rătăcită, că o nebună. Dmitri Fiodorovici stătu o clipă locului încremenit, apoi se aşeză ca un automat pe un scaun, lângă Fenia.

Nu se gândea la nimic, speriat şi năucit de lovitură. Situaţia însă era limpede ca lumina zilei: Sigur că da. Ofiţerul! ştia doar de existenţa lui. Chiar Gruşenka îi adusese la cunoştinţă că primise o scrisoare de la dânsul. Prin urmare o luna de zile, o lună întreagă, uneltise asta în mare taină, şi el habar n-avusese de nimic până în momentul când noul pretendent îşi făcuse iar apariţia; nici măcar o singura dată nu se gândise la el! Cum a putut, totuşi, da, cum a putut, oare să treacă atât de uşor peste el? Cum se face că l-a uitat imediat chiar în clipa când aflase c-o să se întoarcă ofiţerul?