„E singur, singur, repeta el întruna. Dacă ar fi cu ea, n-ar avea mutra asta.” Dar ce curios: în acelaşi timp se simţea cuprins de o iritare stupidă şi fără sens, ca şi când i-ar fi fost ciudă că Gruşenka nu se afla înăuntru. „Nu-mi pare rău că n-a venit, căută el o explicaţie, încredinţându-se de absurditatea acestui sentiment, mă necăjeşte numai faptul că nu pot şti precis dacă e sau nu aici.” Reconstituind mai târziu scena, îşi amintea că în clipele acelea era extraordinar de lucid, că avea judecata limpede şi-şi dădea seama de tot ce se întâmpla până în cele mai mici amănunte. Totodată însă o nemulţumire ciudată, pricinuită probabil de incertitudinea în care se afla şi de nenumăratele-i bănuieli, punea vertiginos stăpânire pe sufletul său. „În definitiv, vreau să ştiu: e ori nu e aici?” îşi spunea clocotind de mânie. Şi, luându-şi inima în dinţi, întinse mâna şi bătu încetişor în cercevea: de două ori mai rar, apoi de trei ori mai repede, cioc-cioc-cioc, aşa cum era semnalul stabilit între bătrân şi Smerdiakov, prin care acesta din urmă trebuia să-i dea de ştire stăpânului că „a venit Gmşenka”. Străbătut de un fior, bătrânul ridică imediat capul şi sări să deschidă geamul. Mitea se trase brusc înapoi, în umbră. Fiodor Pavlovici scoase capul pe fereastră.

— Gruşenka, tu eşti? Tu? întrebă el mai mult în şoapta, cu voce tremurătoare. Unde eşti, puişor? Unde te-ai ascuns, îngeraşule? De emoţie i se tăiase răsuflarea şi gâfâia.

„E singur!” se convinse, în sfârşit, Mitea.

— Dar unde eşti? spuse iarăşi bătrânul, de astă dată cu glas tare aplecându-se şi mai mult peste pervaz; ieşise cu umerii afară şi se uita în toate părţile. Vino încoace, hai, ca ţi-am pregătit un cadou, vino să vezi!...

„Pachetul cu cele trei mii de ruble”, îi fulgeră prin minte, lui Mitea.

— Dar unde eşti?... La uşă?... Stai, să-ţi deschid...

Tot lungind gâtul spre dreapta, unde se afla uşa ce da în gradină, doar-doar va izbuti să desluşească ceva în întuneric, bătrânul era cât pe ce să cadă pe fereastră. Încă puţin, şi ar fi alergat să descuie uşa, fără să mai zăbovească până primea răspunsul Gruşenkăi. Mitea nu se clintea din loc uitându-se la el, aşa cum stătea întors într-o parte. Cu câta repulsie privise întotdeauna profilul bătrânului, atât de precis conturat în momentul acela în lumina vie a lămpii ce-i cădea pieziş pe obraz dinspre stânga: mărul lui Adam ce atârna pleoştit, în afară, nasul coroiat, gura lăbărţată într-un zâmbet de voluptuoasă aşteptare. Mitea îşi simţi deodată pieptul învâlvorat de o mânie aprigă, înverşunată: „Uite-l, ăsta e rivalul meu, tiranul care-mi otrăveşte zilele, călăul care vrea să-mi distrugă viaţa!” Se dezlănţuise în el cu o furie turbata ura aceea sălbatică, vindicativă, despre care-i vorbise în chioşc – cu patru zile înainte, ca şi când ar fi avut o presimţire – lui Alioşa, drept răspuns la întrebarea acestuia: „Să-l omor pe tata? Cum poţi să vorbeşti aşa?”

„Nu ştiu, nu ştiu nimic, îi mărturisise el atunci, s-ar putea să-l omor, după cum s-ar putea să-l las în pace. Mă tem însă c-am să-l urăsc în momentul acela numai văzându-i mutra. Totul mi se pare odios, nasul lui, ochii, mărul lui Adam, zâmbetul acela neruşinat. Mi-e scârbă de el. Uite, de ăsta mi-e frică, mă tem că n-o să mă pot stăpâni...”

Şi cu fiecare clipă simţea cum i se înteţeşte o scârbă tot mai cumplită, aproape insuportabilă. Pierzându-şi orice control, Mitea smulse din buzunar pisălogul de aramă...

„M-a păzit Dumnezeu în momentul acela”, avea sa spună el mai târziu. Într-adevăr, tocmai atunci Grigori Vasilievlici care zăcea bolnav în pat, se trezi. În seara aceea, se doftoricise folosind tratamentul despre care Smerdiakov îi pomenise lui Ivan Fiodorovici; ajutat de nevastă-sa, îşi fricţionase capul cu vodcă amestecată cu o infuzie misterioasă şi tot concentrată, dând pe gât ce mai rămăsese pe fundul sticlei, după ce mai întâi, Marfa Ignatievna îi descântase, şoptind o rugăciune pe care numai ea o ştia”, şi se culcase. Marfa Ignatievna, care gustase de asemenea din licoare, cum nu era obişnuită să tragă la măsea, adormise buştean. În puterea nopţii însă Grigori se trezi brusc din somn, stătu o clipă să se dezmeticească şi, cu toate că avea nişte junghiuri crâncene în şale se opinti să se ridice în capul oaselor. Mai zăbovi aşa încă puţin, pe gânduri, apoi se sculă din pat şi începu să se îmbrace. Avea, se vede, remuşcări, fiindcă se culcase, lăsând casa în voia sorţii „într-o vreme de cumpănă ca asta”. Istovit de criza de epilepsie, Smerdiakov zăcea în nesimţire în odaia alăturată. Marfa Ignatievna dormea dusă. „A ajuns-o oboseala, săraca”, îşi spuse bătrânul uitându-se la ea şi ieşi gemând în cerdac. Nu voia decât să arunce o privire în grădină, nu se simţea în stare să facă nici câţiva paşi, înţepenit de junghiul din şale şi de fulgerăturile din piciorul drept. Deodată însă îşi aduse aminte că uitase să încuie de cu seară portiţa dintre curte şi grădină. Grigori era un om ordonat şi grijuliu de felul lui, care înţelegea să păstreze cu sfinţenie rânduiala statornicită şi obiceiurile înrădăcinate din vechime. Strâmbându-se de durere, cobori şontâc-şontâc treptele cerdacului şi o porni spre grădină. Într-adevăr, poarta era vraişte. Intră maşinal în grădină: poate că i se năzărise cumva, cine ştie ce zgomot i-o fi venit la ureche, dar când îşi întoarse privirea spre stânga, observă că fereastra de la iatacul boierului era deschisă. Nu era nimeni totuşi în dreptul ei, nu se uita nimeni afară. „De ce a lăsat-o deschisă, ca-n toiul verii?” se miră Grigori; în aceeaşi clipă însă simţi că se întâmpla ceva curios în livadă: la vreo patruzeci de paşi de el, o mogâldeaţă se strecură cu aleala pe dinaintea ochilor lui, un om, probabil, ce alerga furişându-se prin întunecimea nopţii. „Doamne!” şopti el pierzându-şi capul, uită şi de dureri,